Paris

Floarea soarelui

Sighişoara, Transilvania, România

În locuri precum Sighişoara nu poţi să te simţi decât mândru că eşti român. E un loc unic în România, în Europa şi aş îndrăzni să spun şi în lume. Odată trecute porţile Cetăţii, vizitatorul intră într-o altă lume, plină de farmec, istorie, încărcată de tradiţii. Toţi cei supăraţi pe România ar trebui să viziteze Sighişoara pentru a-şi aminti că România e şi o ţară fascinantă, misterioasă, în care trecutul şi prezentul se împletesc. Iar Sighişoara e numai un exemplu de astfel de locuri ce merită descoperite.

Cântecul de dragoste se termină, atunci când începe să-ţi pese

Un text apărut în numărul 5 al revistei Vatra:

Simt cum pleoapele mi se îngreunează… o muzică cunoscută îmi dezmiardă simţurile. În noapte, m-am mai întrebat: de ce mai are nevoie o persoană atunci când sufletul său zboară? E ceva cu adevărat superior visului înălţat pe chiar cerul plăsmuit? Unde cad visele care eşuează? Cum le putem găsi epava?

Şi am luat lopata şi am început să sap. Nu după vise, după răspunsuri. Răspunsurile m-ar putea conduce la vise şi apoi, cu elanul (re)descoperirii, aş putea să încerc să le înalţ din nou. De câte ori putem înălţa un vis? Şi cât de sus trebuie să ajungă pentru a fi mulţumiţi? Îşi cunoaşte visul traiectoria? Întrebările mi-au amintit de tine. Povestea aceasta a început ca mai toate poveştile, din lipsa unei alte poveşti. Într-o seară de vineri, ea, mai plictisită ca niciodată, îl întâlneşte pe el, un posibil Făt- Frumos. E ceaţă. Misterul ne învăluie. E o joacă, sau cel puţin aşa începe. Te laşi învăluit, mă las purtată de val. Cuvintele încep să danseze şi să ne aducă din ce în ce mai aproape. Fără să ne străduim sau să depunem un efort, sufletele noastre aproape se ating. În fundal e un cântec de dragoste. Ştim amândoi. Simţim pericolul dezgolirii sufletului, dar suntem încă învăluiţi, şi, parcă, tot mai învăluiţi.

Tu îmi oferi un deal, eu îţi ofer o vale. Îmi spui că sunt întunecată numai pentru că îţi ofer valea plângerii şi pentru că vroiai să fii tu cel alintat, înaintând în joc masca suferinţei. Nimic nu pare să-ţi meargă de data aceasta. Va trebui să descoperi noi reguli, pentru un joc vechi şi totuşi nou. Încerci să mă aduci în real, dar nu vreau să mă trezesc încă. Se va termina totul când mă voi trezi; acum vreau să văd continuarea poveştii. Accepţi. E o provocare sau poate doar farmecul necunoscutului. Ştii doar că mă placi. Că uneori joc fotbal folosind cuvintele pe post de minge. Te las să-mi vezi umbra, şi, neaşteptat, te rătăceşti. Începi să visezi. La mine. La noi. Înaintăm în noapte zâmbind. Încerci să îndepărtezi vălul, dar vălul s-a contopit cu mine. De acum sunt singura care-l mai poate îndepărta. Va trebui să înveţi să aştepţi. În frenezia vieţii tale eu voi fi un punct de oprire, de meditare, de conştientizare a zâmbetului.

Te întâlnesc la miezul nopţii. Confunzi visul şi realitatea. Te zbaţi între două lumi, dar nu ştii unde să mă întâlneşti. Nu-i nimic. Te privesc, închid ochii şi te aduc înapoi în vis. Nu te ating decât cu privirea, dar îmi spui că îţi ating inima. Simt şi eu, nu ştiam dacă tu simţi. Ai multe întrebări. Nu înţelegi nici măcar că nu trebuie să înţelegi. Te simţi tot mai aproape de mine, aşa că începi să mă alinţi înaintând în joc cuvinte. Iubito, îmi spui, sunt cel mai norocos om de pe pământ, şi-i mulţumesc Creatorului pentru că te-am întâlnit. Îţi fac jocul şi-ţi spun că sunt aşa numai din cauza ta. E adevărat. Regula jocului e chiar lipsa regulilor. Noi facem jocul, jucându-ne. Vrei să mă atingi, dar redescoperi vălul. Îţi amintesc discret că nu-l poţi îndepărta. Iată ceva ce nu depinde numai de tine. E ciudat. Îmi spui că mă iubeşti mai mult decât te iubeşti pe tine. Nu mă cunoşti, nu te cunoşti. Cum poţi să compari două necunoscute? Nu ai un punct de reper. Oscilezi. Nu ştii încotro te îndrepţi.

Nu mai dormi. Mergi pe străzi cunoscute, dar totul îţi pare schimbat. La birou colegii te privesc cu suspiciune. Nu ai fost niciodată pierdut, deşi nu ai fost niciodată găsit. Trăieşti un vis sau un coşmar? Oraşul se tranformă în pustiu. Aştepţi tot mai mult umbra, noaptea. Ceilalţi nu reuşesc să te înţeleagă. Le zăreşti zâmbetul ironic, dar de data asta nu-ţi pasă. E ceva nou pentru tine. Zâmbesc. Te laşi purtat de vrajă. Te laşi învăluit. Visezi? Îmi cauţi buzele în noapte. Ai vrea să mă săruţi, dar, deşi mă simţi aproape, nu sunt destul de aproape. Eşti atât de prins de joc, încât ai putea să-mi spui orice. Uiţi că văd dincolo de cuvinte şi că mi-am lăsat inima să bată lângă inima ta.

E noiembrie. Te las liber pentru o clipă şi-mi amintesc că altcineva a folosit deja cuvintele pe care le foloseşti în acelaşi joc de-a iubirea. Nu-ţi spun nimic. E şi jocul tău, aşa că te las să te bucuri de el. Te sărut pe frunte. Am uitat că nu poţi simţi sărutul meu. Îmi întorc privirea spre mine. Nu vreau să mă golesc privindu-te.

Încă mai crezi că e magic ceea ce ţi se întâmplă. Vrei să mă iei de nevastă. Vrei să mă legi cumva de tine, să nu mai plec, să nu mai dispar. Dar nu lanţurile m-ar putea ţine aproape. Nu înţelegi. Nu îţi explic. Nu pot. Ar fi oricum inutil. Ar dispărea atunci tot visul. Cauţi replici în memorie. Le-am auzit pe toate. Te las să cauţi şi să rosteşti. Încă mai sper că vei găsi ieşirea din joc spre poarta dorită. Te rătăceşti însă din ce în ce mai tare în locuri comune şi încercări de seducţie. Crezi că semănăm. Dar ce au în comun soarele şi luna? Albul şi negrul? Fericirea şi durerea? Sufletul îţi zboară. Cel puţin pentru o clipă eşti fericit. Dar merită să fii fericit în vis? Vei duce sentimentul cu tine în conştient? Îl vei transforma în alt vis?

Nu pot să nu mă opresc şi să nu mă întreb ce te face să te simţi atât de fascinat de mine. Vrei să-mi spui adevărul, dar ţi-e frică să mă minţi. Zâmbesc iar. Ai făcut primul tău pas. Nu te ţin de mână, dar continui să te privesc. Ştii ce? Am să te las să-mi spui o poveste. Nu te voi asculta. Nu vei ştii niciodată asta. Dar te vei spune. Şi, deşi, nu te voi asculta, o să-mi scot vălul, pentru că tu vei închide ochii.

Zici că m-ai căuta până la capătul pământului, nu vezi însă până la capătul nopţii. Tac. Nu e nimic de spus acum. Tăcerea şi vălul spun tot. Mă inviţi la dans şi-mi oferi inima ta. Dar unde e? Nu-mi oferi decât pustiu şi noapte. Nu vreau (să iau) nimic. Plănuieşti să ajungi la mine cu inima ta pregătită pe tavă. Ştiu că nu vei ajunge niciodată, aşa că te las să visezi. Te prefaci sau ai uitat pentru un moment, cântecul de dragoste se va termina în momentul în care începe să-ţi pese. Te răsfeţi ca un pisoi ce doarme sub sobă într-o noapte geroasă, numai pentru că te privesc. Nu recunoşti. Preferi să fii bărbat şi să te sacrifici. Te las. Vrei să-mi vezi ochii, nu ştii că ochii mei sunt ciudaţi, că-şi schimbă culoarea în funcţie de vreme. Nu ştiu ce legi ale universului te fac să crezi că semănăm. Tu ţi-ai jucat viaţa la loterie. Ai pierdut, dar un miracol te-a lăsat să bântui pe aceleaşi drumuri. Ai supravieţuit, dar nu eşti decât o epavă. Şi totuşi contează că eşti. Ce minune că eşti! Cei ce au pierdut tot, pot câştiga tot. Nu suntem oare cu toţii închişi? Dacă te crezi liber şi tu visezi. Aş vrea să văd că-mi cauţi inima, nu trupul. E aşa de aproape de tine, dar totuşi nu o vezi. Ţi-aş da un indiciu, dar atunci aş dispărea pur şi simplu. Zici că sunt unică, că sunt un exemplar pe cale de dispariţie. Nu eşti obişnuit cu o astfel de relaţie. Obişnuinţa! N-am să te las să te obişnuieşti cu mine. Aşa e jocul.

Îmi cauţi urmele în noapte. Te las să le descoperi. Te privesc de dincolo de ocean. Încet îmi vei pierde urma sau te vei rătăci căutând. Jucându-mă, m-am pierdut şi eu de câteva ori în amintire. A venit însă ploaia. Mi-a atins delicat obrajii şi mi-a şoptit că mă iubeşte. Am îmbrăţişat-o zâmbind fericită că sunt aici, nu acolo. Trebuie doar să nu uit: cântecul de dragoste se va termina atunci când va începe să-mi pese.

Azi eşti deprimat. Te-ai privit în sfârşit pe tine şi te-ai văzut gol. Te-a cuprins teama. Simţi că trăieşti degeaba. Inutilitatea doare. Îmi spui că nu te mai atrage nimic în jur, vezi goliciunea peste tot şi din prea-plinul ei trăieşti o criză de luciditate. Continui însă să joci totul pe o carte. Ce speri? Să câştigi la loto? Ai să-ţi joci iar viaţa sau ai să-ţi vinzi sufletul? O lacrimă ca o picătură de ploaie se furisează printre genele mele lungi. Aş vrea să o opresc, dar e prea târziu. Îţi scoţi masca şi mă laşi să-ţi văd o altă faţă. Închid ochii, dar vocea ta pătrunde vălul. Aş vrea să plec fără să mai adaug nimic, dar fără să vreau, fără să ştiu, ai reuşit să mă capturezi în jocul tău. Va trebui să joc până la sfârşit sau să creez sfârşitul. Eşti plin de regret, ură, frustrare. Îţi spun: scapă de regret, apreciază experienţa de viaţă şi du-te mai departe. Eşti confuz. Te învârţi în jurul propriei tale axe şi crezi că descoperi lumea. Măcar de ai descoperi lumea ta şi drumul tău, privirea ta şi zâmbetul! Aş vrea să te pot ajuta, dar numai tu te poţi ajuta, devenind micul tău prinţ!

Porneşti la drum. Te duci în pădure. Cauţi. Ce cauţi? Doar cauţi. Ai vrea să mă întâlneşti în pădure, să-mi construieşti o colibă şi să uităm de lume. Îţi înţeleg căutarea ca fugă. Te desparţi de lume şi ai nevoie de mine într-o pauză de lume. Ai vrea să mă convingi că nu eşti superficial. Încerc să-ţi spun că oamenii definesc aceleaşi lucruri în mod diferit. Nu mă auzi. Continui să-mi vorbeşti. Îmi spui că noaptea îţi aparţin. E doar imaginaţia ta. Visezi iar şi confunzi visul cu realitatea. Te drogezi cu mine. Ai ajuns rapid la dependenţă. Tu zici că se numeşte dor. Tragi aer în piept, zâmbeşti, închizi ochii şi te pierzi în visare. Acest tu nu seamănă cu tine.

Încerci să înţelegi lumea din care vin. Ai vrea să ştii dacă e totul doar un joc. Nu-ţi răspund. Ce ţi-aş putea spune? Te las să decizi singur. Să crezi sau să nu crezi. Îţi spun doar că lucrez sub acoperire, că mă ascund sub suviţe blonde şi un văl. Să facem schimb pentru o zi, să inversăm rolurile, pasiunile şi vieţile. Tu vei citi o carte, eu o să conduc nebuneşte pe stradă. Tu te vei lăsa alintat, eu o să rătăcesc prin baruri. Tu o să admiri un buchet de zambile, eu o să fumez o ţigară. Şi tot aşa până când seara ne va aduce iar împreună: un tu şi un eu; chiar dacă un alt tu şi un alt eu.

Aduci vorba de destin şi spui că e un drum de la care te poţi abate, deşi ai tendinţa de a-l urma îndeaproape. Crezi în supranatural, dar îl reduci apoi discret la subconsţient. Nu ai nevoie de demonstraţii, de certitudini. Preferi să ai încredere în tine. Crezi în instincte, dar le ignori în momentele cruciale.

Şi vorbim despre fericire. Îmi spui că ai călătorit în căutarea sinelui, departe, în munţi. Acum crezi că fericirea există, că lucrurile mărunte ne pot face fericiţi, deşi o căutăm de cele mai multe ori în lucruri efemere, inutile, cu care ne complicăm gratuit viaţa. Aşa uităm cine suntem, ne lăsăm duşi de curent, ne pierdem personalitatea. Păşesc spre tine, încerc să te ating şi să-ţi spun că înţeleg despre ce vorbeşti. Dar ne desparte acelaşi văl. Pentru o clipă am uitat cu totul de existenţa lui. Povestea ta a fost atât de reală, încât am intrat în ea cu totul. Vrei să-mi smulgi o promisiune, dar ştiu că nu pot să-ţi promit decât că nu-ţi voi promite nimic. Şi atunci îmi spui că vrei doar să exist. Mă întristez pentru că ştiu că jocul se va termina. Ştii si tu, preferi însă să visezi la un alt joc suprapus jocului nostru. Un joc fără sfârşit, fără limite, magic. Simt cum îţi alegi cuvintele. Simt cum te schimbi sub privirea mea. Te întreb cum îţi petreci timpul. Tu îmi răspunzi: visând. Visând cu ochii deschişi. Încerci să stabileşti o punte de legătură între noi. Nu vrei să mai pleci de lângă mine. Ţi-e teamă că mă vei pierde. Tot nu înţelegi că nu de lanţuri ai nevoie pentru a mă avea aproape. Crezi că am atitudine şi că asta mă va face unica prezentă feminină din viaţa ta. Continui să crezi că trebuie să plecăm undeva departe, să fim doar noi şi orizontul. Încerci să înlături vălul. Roşesc de prea multe cuvinte, de prea multă vrajă. Îmi şopteşti că mă placi, că mă vrei, sub orice formă, în orice condiţii. Mă simt ca o jucărie râvnită de un copil, deşi spui că vrei să împarţi totul cu mine. Ce e totul promis? Cuvintele îmi par din ce în ce mai fade, golite de uz şi de prezenţa încrederii.

Jocul devine din ce în ce mai previzibil. Cuvintele nu mai trebuie rostite. Le ştim amândoi. Nu le crede însă niciunul. Cu timpul te simt din ce în ce mai fals. Nu-ţi place tăcerea. Cuvintele te fac puternic, te simţi stăpân şi crezi că în sfârşit mă domini. Aşa că îmi spui că ai un vis, dar că nu poţi să mi-l împărtăşeşti încă. Accept. Te las să pleci. Te simţi singur şi pierdut. Ai nevoie de răspunsuri, dar nu ştii unde să le găseşti. Te duci iar în pădure. Gol, speri să găseşti ceva care să te umple. Îţi place pericolul, te face să simţi. Alungat de ploaie, te întorci în oraş. Visezi în continuare la pădure. Ai vrea să ştii cine eşti, care e rostul tău în lume. Ştii că ai un scop în viaţă, dar e pierdut în ceaţă şi nu-l poţi desluşi. Îmi spui că eşti un mister. Îţi spun că fiecare dintre noi este un mister. Unii dintre noi încearcă să-l descopere, alţii să-l adâncească. Şi totuşi, dacă ar fi să mori mâine ce ţi-ai dori să fi realizat până în acel moment? Tăcere. Zâmbesc şi-ţi spun: dacă ai fi fost câinele meu, ai fi fost cel mai fericit om-animal de pe pământ. Ţi-ar fi plăcut în sfârşit răsfăţul, nu ar mai fi trebuit să te sacrifici. E bine că încă mai cauţi, te mai cauţi. Crezi că sfidezi moartea căutând pericolul. În joc te joci de-a viaţa şi de-a moartea. Joci totul pe-o carte. Însă te rătăceşti mereu în trecut. Curajul nu e curaj, e bravură şi nevoie de curaj. Nu mai poţi dormi. Te simţi ciudat, parcă ai pluti undeva deasupra ta, rupt de realitate. Îţi amintesc de ultima pictură a lui Gauguin. Îmi spui: Frumoaso, acum Eu am nevoie de Tine!

Îmi ceri o noapte, eu îţi ofer o clipă. Îmi spui că o persoană ca mine e rar de întâlnit. Gândesc: e greu de întâlnit o persoană în continuul carnaval al vieţii. Atâtea măşti şi aşa puţine feţe. Şi aşa zilele trec. Se scurg săptămânile, lunile, anii. Viaţa.

Mă inviţi la operă. Cred că nu ai rezista două săptămâni lângă mine, dar te atrage provocarea. Te consideri irezistibil şi oarecum eşti. Îmi spui că femeia de lângă tine ar trebui să fie exact aşa ca mine: ca o panteră, sălbatică, misteriosă, periculoasă, dar atractivă. Încerci să mă convingi că o să mă găseşti, chiar dacă îţi va lua o veşnicie. Mă rogi să-ţi vorbesc: te alinţi cu vocea mea. Cedez. Te trezeşti dimineaţa şi nu sunt lângă tine. Păstrezi în minte vocea din vis. Visezi la ea. Aştepţi noaptea. Nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. Eşti plin de energie. Te simţi în stare să cutreieri lumea şi să muţi munţii. Îmi spui că totul mi se datorează. Nu fac nimic şi totuşi te fac să adormi fericit.

Îţi spun o poveste. Îţi privesc ochii albaştri-verzui. Nu mai strălucesc. Pleoapele ţi se îngreunează şi printre gene se surişează o lacrimă. Nu mă mai vezi. Ating lacrima şi te simt mai intens ca niciodată. Lacrima mă preschimbă într-o lacrimă uriaşă. Mă scurg spre pământ. Priveşti tăcut în noapte. Întinzi mâna, ai vrea să mă atingi. Simţi că înnebuneşti. Dispar.

P.S. N-am traversat niciodată strada din calea iubirii… poate însă am greşit traversând în întâmpinarea ei. Tu crezi că mi-e frică de suferinţa cauzată de iubire, dar nu suferă oare toţi cei ce iubesc?

Într-un sat din Transilvania

Târgu-Mureş, România, Europa

Sunt mândră că am locuit în Târgu-Mureş, un oraş cu adevărat european. Şi dacă o poză e mai grăitoare decât o mie de cuvinte, atunci iată dovezile:

Închis pentru inventar

Oriunde ne-am afla, trăim experienţe diferite, în funcţie de oamenii pe care îi întâlnim, trăirile şi expectanţele noastre. Simt că în România nimănui nu-i pasă de tine ca persoană, ca om. Serviciile sunt la pământ. Dacă ai nevoie de ceva, trebuie să aştepţi cuminte până când cineva se va îndura de tine. Ce mai contează că plăteşti pentru serviciile care ţi se oferă? Întâi trebuie să fii umilit şi de abia apoi „servit”, deşi cu greu se mai ştie cine serveşte pe cine.

În „frumoasele” blocuri comuniste, îmbunătăţite cu geamuri termopan sau termoizolate la exterior, locuiesc împreună muncitori, profesori, doctori, funcţionari, ingineri. Pe la câte o scară se ascultă manele, semn al inculturii şi dizgraţiei în care ne complăcem.

Nimănui nu-i pasă de cei mici. Dovadă parcurile lăsate în paragină, iarba ce e jumătate din înălţimea unui copil. Hintele sunt ruginite sau rupte, topoganele murdare. Şi în fiecare ungher domneşte praful.

Când vom învăţa să trăim în demnitate şi să ne respectăm în primul rând pe noi şi apoi pe ceilalţi? Când vom învăţa să ne respectăm reciproc? Cu toţii vrem servicii medicale decente, şcoli cu profesori calificaţi care să ne înveţe şi educe copiii, vânzătoare amabile şi servicii de calitate. Românii sunt nemulţumiţi. Aşa că pleacă în concediu în Bulgaria, Turcia sau în ţările vest-europene. În curând o să ne trimitem copiii la şcoală în străinătate şi o să căutăm asistenţă medicală la Budapesta.

Ne place, nu ne place, suntem în continuare tributari comunismului. Nu ne mai rămâne decât să scriem citeţ pe o plăcuţă mare: ÎNCHIS PENTRU INVENTAR!

Lucian Blaga, Vreau să joc

O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!
Să nu se simtă Dumnezeu
în mine
un rob în temniţă - încătuşat.
Pământule, dă-mi aripi:
săgeată vreau să fiu, să spintec
nemărginirea,
să nu mai văd în preajmă decât cer,
deasupra cer,
şi cer sub mine -
şi-aprins în valuri de lumină
să joc
străfulgerat de-avânturi nemaipomenite
ca să răsufle liber Dumnezeu în mine,
să nu cârtească:
“Sunt rob în temniţă!”

In medias res

Cu câteva zile în urmă am fost invitată să particip la o conferinţă şi un atelier de literatură organizate cu sprijinul grupului BombaCarta Târgu-Mureş, Universităţii „Petru Maior”, Revistei „Vatra” şi a Teatrului ’74.

Programul a început cu prezentarea organizaţiei BombaCarta, fiind moderat de profesorul şi criticul literar Al. Cistelecan. BombaCarta s-a născut în Italia, în 1998 şi este o organizaţie culturală ce-şi propune să valorizeze creativ competenţe, interese şi mai ales sensibilităţi diferite. Creativitatea, comunicarea deschisă, liberă, sinceră sunt câteva dintre valorile ce au mare preţuire printre bombaCartişti. Atmosfera caldă, colocvială ne-a contaminat foarte repede, facilitând schimbul de experienţe şi chiar comunicarea deschisă, dincolo de barierele lingvistice existente între participanţi.

Oameni de profesii şi formaţii intelectuale şi culturale diverse s-au reunit sub acest nume, în cadrul organizaţiei BombaCarta datorită pasiunii lor comune pentru artă, frumos. Rând pe rând, membrii BombaCarta prezenţi la conferinţă ne-au împărtăşit experienţa lor şi drumul parcurs spre descoperirea acestui grup de manifestare a expresiei artistice, a experienţei culturale. Mi-a plăcut ideea acestui proiect, naturaleţea cu care sunt făcute lucrurile şi prin care arta este acceptată ca necesitate, hrană pentru minte şi inimă. Arta nu este ruptă de cotidian, de viaţă, de experienţa trăită. În viziunea bombaCartiştilor, arta ne ajută să ne înţelegem, să ne descoperim şi să ne cunoaştem.

Conferinţa profesorului Antonio Spadaro, intitulată „Poezia - o modalitate de a trăi în posibil” a fost atât o incursiune în modul de analiză a textului poetic, în viziunea bombaCarţiştilor, cât şi o prezentare a cărţii lui Antonio Spadaro, „Abitare nella possibilità. L’esperienza della letteratura” (Milano, Jaca Book, 2008, pp. 302). Titlul cărţii este preluat după versul lui Emily Dickinson, „I dwell in possibility”. Astfel literatura, experienţa artistică se vrea o experienţă decisivă, neplanificată, naturală, departe de exerciţiul critic sau de rigorile academice. M-a impresionat pasiunea cu care profesorul Spadaro vorbeşte şi citeşte din Blaga. Prin ochii săi Blaga pare şi mai impresionant, datorită acelei esenţe pe care o credeam, până mai ieri, exclusiv românească, dar care e de fapt universală. A recitat din Blaga actriţa Anda Saltelechi, sosită la timp din Bucureşti. Vocea ei gravă, profundă a înmărmurit parcă şi pereţii Teatrului 74.

A urmat o întâlnire-dezbatere cu poeţii Ion Mureşan şi Iulian Boldea, intitulată „Faţă-n faţă cu poeţii şi poezia”. Poetul Iulian Boldea a citit câteva poezii în limba italiană, un gest de curtoazie faţă de oaspeţii din Italia. Ion Mureşan ne-a atins inimile. M-am uitat în jur şi dintr-o dată, ca printr-un act de magie, feţele tuturor erau iluminate de un zâmbet cald, aprobator. „Cântecul de leagăn” al lui Ion Mureşan a stârnit rumoare în sală. Fără să vreau mi-am adus aminte de întâlnirile de la „Junimea” şi de reacţia junimiştilor la lectura unui text cu totul şi cu totul deosebit.

Iată că astfel de întâlniri sunt posibile şi în România. Într-o societate parcă din ce în ce mai materialistă, am avut parte de zi dedicată culturii, literaturii şi nu în ultimul rând sufletului.

Prima săptămână acasă

Păşim uneori în locuri aproape ireale şi timpul se scurge dintr-o dată altfel. Alunecă repede, aproape prea repede. Şi atunci aş vrea să opresc timpul, să-l rog să aştepte, să nu mai gonească spre nicăieri în acel ritm nebunesc.

Acum o săptămână aterizam pe aeroportul din Cluj-Napoca. Probabil cea mai rea aterizare din viaţa mea, dar ce mai contează când la câţiva metri te aşteaptă cei dragi? A urmat o perioadă roz, plină de farmecul reîntâlnirii familiei, prietenilor, locurilor dragi din inimă sau din memorie. Într-o mare de oameni nemulţumiţi, frustraţi, plini de regrete şi nesiguranţă, am refuzat să vad, să cred sau să accept realitatea pe care am părăsit-o cu zece luni în urmă. M-au trezit la realitate vânzătoarele plictisite -ce folosesc cuvintele pe post de arme şi nicidecum spre a-şi atrage clienţii-, chelneriţele incompetente -care uită să salute sau te ignoră în loc să te servească-, vânzătoarea de bilete de la gară - o româncă cu adevărat nesimţită, ce a ţinut neaparat să urle, ca un lup în pădure, la aproape fiecare client.

O să râdeţi şi o să ziceţi că de aici am plecat. Sau o să ziceţi că astea sunt fiţe. Iubesc România, dar normalitatea care se serveşte aici nu e normalitate. Aş vrea să nu le mai permitem oamenilor care trăiesc din banii noştri - chelneriţe, vânzătoare, şoferi de autobus şi aşa mai departe- să ne  răpească energia pozitivă, plăcerea de a face cumpărături, călători… Şi asta depinde de fiecare dintre noi!