întrebări şi răspunsuri
Dacă în numărul anterior aţi putut afla mai multe despre viaţa unui luduşean de-al nostru, pe care valurile vieţii l-au îndrumat tocmai până în Japonia, în acest număr ne-am gândit la o fostă profesoară a liceului nostru, şi anume Ligia Pamfilie, care de asemenea a hotărât să înceapă o nouă viaţă dincolo de frontierele României. Stimata noastră profesoară a ales ca punct de destinaţie America, exact în cealaltă parte a lumii faţă de Vlad Herţa, intervievatul numărului trecut. Cum şi de ce a făcut această alegere, dar şi consecinţele ei le puteţi desluşi aruncând o privire asupra dialogului ce urmează
So: Vroiam să facem o paralela pe tema “plecatului din ţară” între un elev şi un profesor. Numărul trecut l-am ales pe Vlad Herţa, care şi-a început facultatea în Japonia. Şi mai vroiam un profesor. Dar dacă mă gândesc bine, aţi fost şi elev al liceului nostru. A fost el un “cimitir al tinereţii” sau mai degrabă o imensă enciclopedie din care nu apucai să înveti tot ce aveai de gând (şi aici mă refer la perioada în sine a liceului, nu neapărat la materiile obligatorii)?
Ligia: Privesc mereu cu drag şi nostalgie la anii de liceu. Au fost ani rodnici pe care i-am folosit din plin şi asta mă bucură. Am studiat intens, am citit enorm, iar timpul rămas l-am folosit pentru a mă implica în voluntariat. Sunt ani în care am dormit puţin, uneori 4 ore de somn pe noapte, după modelul lui Eliade. Trebuie însă să recunosc că am avut şansa extraordinară de a avea oameni minunaţi în jurul meu şi pe părinţii mei care m-au sprijinit şi susţinut în tot ceea ce am ales să fac.
pikchiu: Şi după ce aţi trecut prin băncile liceului, aţi ajuns şi la catedrele acestuia. Cum era priveliştea din spatele catalogului? V-aţi dorit mereu să-i “educaţi” pe tineri?
Ligia: Priveliştea din spatele catalogului… hmmm… era diferită de la clasă la clasă. Dacă m-ai fi întrebat însă care a fost cea mai plăcută privelişte pe care am văzut-o, ţi-aş fi răspuns fără a sta prea mult pe gânduri: satisfacţia pe care am perceput-o în ochii şi comportamentul elevilor mei, la sfârşitul unui proiect, a unui referat, sau chiar a primei cărţi citite. Am văzut tineri cu un potenţial creativ imens, cărora am avut şansa să le împărtăşesc din cunoştinţele mele şi de la care am învăţat la rândul meu.
Mă întrebi dacă am vrut mereu să fiu dascăl. Să fiu foarte sinceră, nu. La început a fost o provocare. Am vrut să-mi demonstrez în primul rând mie, că pot să mă achit cu suc- ces de o responsabilitate aşa de mare, în ciuda faptului că eram foarte tânără. E o profesie pe care am ajuns să o iubesc treptat, pe măsură ce m-am implicat din ce în ce mai mult în munca mea şi am ajuns să îmi cunosc mai bine elevii. Din păcate meseria de profesor se bucură de foarte puţin respect în România la ora actuală. Mă doare acest lucru. Nu pot să nu mă întreb unde am fi oricare dintre noi fără nişte dascăli buni? Ştiu că le datorez enorm profesorilor mei şi că nu aş fi putut să-mi îndeplinesc vi- sul de a vedea America fără contribuţia lor. În plus, me- seria de profesor mi-a permis să am o contribuţie, fie ea cât de mică, în evoluţia câtorva sute de elevi. Şi asta nu e puţin lucru.
pikchiu: Aţi plecat la studii în America, deci. Ştiu că eram la sfârşitul clasei a IX-a când ne-aţi dat “marea veste” – “de la anul nu ne mai vedem”. Aţi crede dacă v-aş spune ca uneori îi aud pe colegii mei (mai ales tipul cu “so many girls, so little time”) spunând “ce bine era pe-a noua la română”? Nu sunt mulţi, dar mai sunt. Vă mai leagă ceva de liceu? Sau poate de oraş.
Ligia: Mă bucur să ştiu că mi s-a simţit lipsa. Mi-e in- credibil de dor de acea parte a vieţii mele. România, Transilvania şi Luduşul sunt şi vor exista întotdeauna în inima mea. Sunt parte din mine, şi oriunde în lume voi fi, o parte din inima mea va bate mereu pentru locurile natale. De România m-am despărţit doar fizic, niciodată afectiv sau intelectual.
pikchiu: Îmi amintesc un articol publicat de dvs. în ziarul Luduşeanul, la scurt timp după plecare. Vorbeaţi acolo despre “feţele gri ale oamenilor din metrou”. Doamna dirigintă ne-a adus ziarul în ziua aceea şi ne-a citit arti- colul. Nu sunt prea coloraţi oamenii nici peste ocean?
So: V-a fost greu să vă acomodaţi?
Ligia: Ştii cum se zice, iarba pare mai verde în curtea vecinului. Din afară lucrurile arată întotdeauna diferit. SUA au fost lovite din plin de criza economică actuală, iar de multe ori asta se vede şi pe feţele oamenilor.
În ce priveşte acomodarea, trebuie să-ţi mărturisesc, Cambridge-ul a devenit rapid a doua mea casă, m-a adop- tat fără prea multe întrebări, fără reţineri. Cambridge-ul e un oraş universitar foarte cosmopolit, extrem de aproape în spirit şi atmosferă de marile oraşe europene. Despărţit de Boston doar de râul Charles, Cambridge-ul găzduieşte nu numai renumitele universităţi Harvard şi MIT, dar şi un număr mare de alte şcoli, muzee, biblioteci, parcuri şi cafenele. Oamenii sunt foarte deschişi, prietenoşi, aşa că tranziţia a fost nu doar uşoară, ci şi extrem de plăcută. So: Atât în calitate de student, cât şi de profesor, cum aţi vedea o comparaţie între învăţământul străin şi cel din ţară? Există măcar grade de comparaţie?
Ligia: Constat cu stupoare că învăţământul din Româ- nia e în continuă cădere. Nu pot decât să mă întreb, până când şi până unde se mai poate continua aşa. Nu avem cu toţii nevoie de educaţie, de şcoală, de profesori? În- cerc să înţeleg de ce tot acest circ mediatic iscat în jurul profesorilor. Oare cât de jos mai trebuie târât sistemul de învăţământ românesc până când se va face ceva?! Citesc presa din România cu regularitate. Mă doare imaginea şcolii din România ce se desprinde din presă. Ce exem- plu le oferim studenţilor cu toate acestea articole denigra- toare? Mi-aş dori să văd că părinţii se străduiesc împreună cu profesori să le ofere tinerilor cea mai bună educaţie posibilă. Din păcate, cu riscul de a supăra pe unii, trebuie să recunosc că nu prea am văzut acest tip de colaborare.
So: O continuare a studiilor s-a dovedit în cele din urma a fi o plecarea definitivă din ţară. Mai e urmă de întoar- cere (vizitele nu se iau în calcul)?
Ligia: Ştii cum se spune: “Niciodată să nu spui niciodată”. Dacă şcoala din România ar înceta să fie ţinta bătăii de joc a tuturor şi dacă aş putea să trăiesc decent din salarul de profesor din România, normal că m-aş întoarce.
pikchiu: Consideraţi că România (ca să nu particular- izez) v-a dezamăgit? Să stai în ţară doar pentru că “esti român” nu mai este o idee prea bună. Cum i-am spus şi lui Vlad, naţionalismul devine din ce în ce mai prostesc în situaţia de faţă.
Ligia: Am muncit enorm pentru tot ce am realizat în România. Îmi amintesc, de exemplu, cum în anul III de facultate, am avut un curs de Istoria Literaturii Române pentru care am avut de citit peste 150 de cărţi, dintre care mi-au rămas necitite doar 4 sau 5. Nu regret timpul şi energia investită. M-a durut însă că am pus acest efort în slujba unui sistem ce se bazează în continuare pe pile, nepotisme şi relaţii. Nu România m-a dezamăgit. M-am săturat de acest sistem corupt în care nu mi-am putut găsi nicicum locul.
pikchiu: “Statul” în America poate fi considerat şi ca o călătorie mai… lungă. Bănuiesc că aţi avut destule de văzut. Ştiu că vă plac locurile şi oamenii noi. Şi vă mai place (puţin spus) şi Eliade. V-aţi gândit să-i călcaţi pe urme, şi să vizitaţi India?
Ligia: Dacă mă gândesc bine viaţă asta e o călătorie, o sumă de experienţe care ne ajută să creştem, să evoluăm, să ne maturizăm, să ne cunoaştem mai bine. Am călătorit destul de mult în SUA şi am avut posibilitatea de a cunoaşte oameni extraordinari, din domenii şi culturi diferite, de la care am învăţat foarte mult.
E adevărat că Eliade mi-a marcat adolescenţa – am început să citesc într-un ritm frenetic după ce am citit jurnalul lui Eliade, şi tot datorită lui mi-am dorit să descopăr Ameri- ca. India e parte din acelaşi vis, la care nu am renunţat niciodată şi care sper că va deveni realitate în viitorul a- propiat.
So: Ce le-aţi sugera tinerilor încă foarte confuzi în ceea ce priveşte viitorul pe care să-l aleagă? Sa profite de orice ocazie si sa nu-si planifice prea tare viitorul, sau din contra?
Ligia: În condiţiile în care mi se pare că tot mai mulţi români cred că se pot realiza în viaţă prin bani obţinui rapid şi, dacă se poate, fără prea multă trudă, le recomand tinerilor să muncească din greu pentru ceea ce îşi doresc. Le-aş sugera să profite de anii de şcoală cât mai mult. Cunoştinţele de limba română, limba engleză, operare calculator şi matematică ar trebui să facă parte din min- imul necesar fără de care nimeni nu poate porni la drum. Fie că ne place să recunoaştem sau nu, România e o ţară săracă, mică, încă tributară comunismului. Cred că singu- ra eliberare poate veni prin educaţie, prin cultură, iar cei ce vor cu adevărat să reuşească vor trebui să muncească enorm.
So: Mulţumim pentru timpul acordat!
au consemnat Sorina Mărginean şi pikchiu un articol realizat de Sorina Mărginean
