Dragostea în vremea holerei* sau despre cum cartea bate filmul

* Gabriel García Márquez , Love in the Time of Cholera (El amor en los tiempos del cólera), traducerea Edith Grossman, 348 pag., Alfred A. Knopf, New York, 1988.
Dragostea în vremea holerei; regia: Mike Newell; cu: Benjamin Bratt, Gina Bernard Forbes, Giovanna Mezzogiorno; 2007

Dragostea în vremea holerei e una dintre acele cărţi de care pur şi simplu te îndrăgosteşti. Odată trecute primele 50-60 de pagini, procesul de seducere a cititorului e desăvârşit. Nu mai e chip de a lăsa cartea din mână. Fără să realizezi înaintezi în lectură, pierzi încet încet până şi noţiunea timpului. Scriitura lui Gabriel García Márquez are ceva magic, care face ca textul să rezoneze cu sufletul cititorului său.

Povestea în sine nu aduce nimic nou. Literatura e plină de poveşti de dragoste, fericite sau nefericite, consumate sau doar visate, dorite. Modul în care povestea este spusă o face atât de atractivă. Peniţa lui Gabriel García Márquez nu pare a ezita nici măcar o clipă, tonul narării e unul firesc, natural. Textul curge cu o limpezime uluitoare. Şi acum, la ceva vreme de la lectura cărţii, stau şi mă întreb care e secretul unui astfel de text. Îmi amintesc că am fost fascinată ani la rândul de Un veac de singurătate, romanul care l-a consacrat pe Gabriel García Márquez şi i-a adus Premiul Nobel pentru literatură, în 1982. Însă în cazul acelui roman, povestea prezentată e inedită, deşi include tema dragostei, pe lângă cea a singurătăţii şi a morţii.

Cum spuneam, întâmplările narate nu sunt ieşite din comun. Doi tineri -Fermina Daza şi Florentino Ariza-, cad în dragoste, într-o lume guvernată de materialism şi interese. Dragostea lor, la fel ca în Romeo şi Julieta, evoluează sub privirile îngăduitoare ale mătuşii Ferminei. Când însă tatăl Ferminei descoperă scrisorile celor doi îndrăgostiţi, complicele lor e îndepărtat, iar Fermina e obligată să se căsătorească cu un doctor bogat -Dr. Juvenal Urbino-, pentru care la început nu simte nimic. Florentino resimte alegerea Ferminei ca pe o dramă. Bolnav de dragoste, îi jură dragoste veşnică celei care i-a luat inima în custodie. Rămâne pur doar în inimă, căci în cei 50 de ani, 9 luni şi 4 zile de despărţire are nici mai mult, nici mai puţin de 622 de aventuri. Îşi oferă trupul, dar nicio femeie nu reuşeşte să-i câştige inima.

Timpul se mişcă înainte şi înapoi, oferindu-ne noi detalii din istoria protagoniştilor. În triunghiul amoros format din Dr. Juvenal Urbino, Fermina Urbino şi Florentino Ariza, acesta din urmă e prezent fie prin amintirile Ferminei, fie prin modul în care alege să-şi trăiască viaţa, îmbrăţişând Erosul, cu scopul de a o recâştiga pe singura lui iubire, Fermina Urbino. Florentino Ariza e pe cât de pământean, pe atât de pierdut în transcendent. Nu refuză patul niciunei femei, dar afirmă încontinuu că nu poate trăi fără dragoste, cu referire desigur la Fermina. Aşa că luptă pentru a deveni bogat, respectabil în ochii celorlalţi, aşa cum ea avea nevoie, şi aşteaptă moartea doctorului Juvenal Urbino.

Nici încercările Ferminei de a-l considera pe Florentino „doar o umbră”, nici epidemia de holeră nu pot stinge iubirea dintre cei doi. 50 de ani, o viaţă, atât au nevoie cei doi îndrăgostiţi pentru a fi iar împreună. L-a iubit Fermina pe cel alături de care a trăit o viaţă? Sau a preferat să numească obişnuinţa, dependenţa, poziţia socială şi confortul, dragoste şi fericire uneori? La moartea doctorului Juvenal Urbino îşi pierde partenerul de viaţă, dar pierde oare şi persoana iubită? De câte ori poate o persoana iubi? Ultimul capitol al romanului reia firul epic din finalul primului capitol. După moartea doctorului Juvenal Urbino, Florentino îi declară iar dragoste Ferminei, dar aceasta nu este încă pregătită să accepte dragostea de care s-a ascuns toată viaţa. Greutăţile exterioare odată invinse, nu mai rămâne decât un pas în reconstruirea dragostei dintre cei doi.

Când Florentino şi Fermina decid să facă o călătorie spre locurile natale ale Ferminei, aleg şi o întoarcere în timp, şi continuarea iubirii lor. Rupţi de lumea care i-a despărţit mai bine de 50 de ani, renasc pentru a trăi ceea ce li s-a refuzat în tot acest timp. Pentru a evita un scandal, generat de călătoria lor împreună pe râu, căpitanul, la ordinul lui Florentino Ariza, ridică steagul galben- simbol al holerei. Sunt obligaţi astfel să rămână acolo pentru totdeauna.

Ecranizarea romanului Dragostea în vremea holerei urmăreşte în mod fidel textul lui Gabriel García Márquez. Poate fi o modalitate plăcută de petrecere a unei după-amieze. Cartea bate însă filmul, nu doar pentru că am adormit după nici 30 de minute din film. Dialogurile sună fals şi puţin convingător în engleza puternic marcată de accentul spaniol al actorilor. Mi-ar fi plăcut să-i aud vorbind în spaniolă, dar ca orice film american, în căutare întâi de toate de încasări cât mai mari, a sacrificat acest detaliu de fineţe, pentru a atrage şi publicul prea leneş pentru a se concentra la subtitrare. Farmecul scriiturii se pierde şi astfel povestea devine aproape banală, doar o altă poveste de dragoste. Recomand filmul numai celor care au citit deja cartea, spre comparaţie.

P.S. Însemnarea aceasta îi e dedicată lui Radu, fără de care poate că nu ar fi fost scrisă. Cum premiul „Whatever” nu a fost inventat încă, iar şansele ca acesta să fie creat şi, respectiv, câştigat de mine sunt, în cel mai bun caz infime, am ales să-i mulţumesc aici. Rămâi însă în continuare pe listă.

Reţeta unei zile de succes

Am iar sufletul plin. Azi m-am plimbat pe malul oceanului; am admirat un parc ca acela din filmul lui Michelangelo Antonioni, Blow up; spre deosebire de Thomas, personajul principal al filmului, nu sunt fotograf profesionist şi nici nu am surprins vreo crimă cu ajutorul aparatului de fotografiat.

Marea şi mult aşteptata întâlnire cu Gauguin s-a produs azi (la Boston Museum of Fine Arts)… voi dormi cu el în gând; normal, o să revin cu detalii…

Mi-am făcut provizii de cărţi de la Borders. Îi alcătuiesc Patriciei o mică bibliotecă. Spre să ajungă să le iubească măcar cât le iubesc eu.

Într-un secol al vitezei, mai sunt oameni (tineri!) care scriu scrisori. Şi uite aşa, pe neaşteptate, am primit scrisorică scrisorică (să tot fie vreo opt pagini). Ce răsfăţ! Să o pun sub pernă, oare aşa se procedează?

Reţeta unei zile de succes: oameni dragi, cer albastru, copaci, oceanul, Gauguin şi o scrisorică!

Jurnalul lui William Shakespeare*

*Shakespeare in Love, regia John Madden; cu: Gwyneth Paltrow, Joseph Fiennes

Interesul pentru jurnal e din ce în ce mai crescut şi asta nu pentru că o spun eu, o ştie deja toată lumea. De la naraţiunea de tip subiectiv, la jurnal nu a mai fost necesar decât un pas. Paradoxal aş spune: pe măsură ce relaţiile interumane par să devină din ce în ce mai formale şi, implicit, distante, a crescut nevoia de verosimilitate, de apropiere de experienţa celuilalt, realitate sau măcar iluzia realităţii.

Filmul lui John Madden, Shakespeare in Love, se vrea o incursiune în viaţa lui William Shakespeare şi prezintă în paralel atât povestea de dragoste pe care acesta o trăieşte alături de Viola De Lesseps (interpretată de Gwyneth Paltrow), cât şi naşterea piesei Romeo şi Julieta.

În fundal se încearcă recrearea societăţii vremii. Mi-a plăcut interesul cu care mulţimea aştepta o nouă piesă de teatru şi relaţia dintre creatorul de artă, frumos şi publicul său. Marele Will, interpretat de chipeşul Joseph Fiennes, este prezentat în scenele introductive ca un Casanova ce foloseşte femeile ca muze, cerneală pentru peniţa lui creatoare. În plin blocaj scriitoricesc, o întâlneşte pe Viola De Lesseps, deghizată într-un tânăr actor, aspirant la rolul lui Romeo din piesa la care Will lucra în acel moment. Curând însă identitatea tânărului actor e dezvăluită şi Will o descoperă pe frumoasa şi romantica Viola De Lesseps, o tânără rafinată din înalta societate, pasionată de teatru, aflată în căutarea dragostei şi aventurii. Deşi aparţin unor lumi diferite, cei doi sunt legaţi de sentimente puternice, ce-i determină să încalce canoanele societăţii din care fac parte. Dragostea înseamnă împlinire, nu doar la nivel de sentiment, dar şi ca realizare. Viola îşi împlineşte visul de a fi pe scenă, chiar dacă trebuie să-şi ascundă în continuare identitatea, datorită societăţii victoriene în care trăia, ce nu le permitea femeilor accesul la meseria de actor. Will reuşeşte să-şi scrie piesa mult aşteptată şi, de asemenea, lucrează la punerea ei în scenă.

Mi-a plăcut cum filmul sugerează contribuţia altor scriitori ai vremii – precum Christopher Marlowe-, la scrierea textelor shakespeariene. De asemenea am apreciat pasiunea cu care, se presupune, aceşti „monştrii” ai scrisului au lucrat.

Ieşiţi din scena oferită de William Shakespeare, Romeo şi Julieta urmează, după cum ni se spune, să-şi continue povestea pe o altă scenă, departe de prejudecăţile societăţii care i-a ucis. Marele Will şi Viola îşi reînnoiesc jurămintele de dragoste, chiar dacă amândoi sunt conştienţi că îşi vor continua povestea într-o lume a visului, a imaginarului. Viola devine personajul din A douăsprezecea noapte; astfel viaţa şi creaţia merg înainte.

Această incursiune în jurnalul nescris al lui William Shakespeare s-a dovedit o atrăgătoare formă de popularizare a textului shakespearian. Deşi nu lipsesc scenele ridicole (cea în care Will, precum mai apoi Romeo, apare la balconul Julietei sale, Viola, dar dă nas în nas cu doica; sau scena primei lor nopţi de dragoste, „păziţi” fiind de aceeaşi nelipsită doică;), pe ansamblu filmul oferă o interesantă pagină de jurnal, reconstituind, e drept, fantasmatic, o parte din viaţa şi opera lui William Shakespeare.

Cum am căzut în dragoste cu Italo Calvino*

*Italo Calvino, Se una notte d’inverno un viaggiatore (Dacă într-o noapte de iarnă un călător), Oscar Mondadori, 2002, Milano

M-am hotărât. Încep şi eu să fac confesiuni. Sâmbăta trecută l-am descoperit la Harvard Coop pe Italo Calvino, printre puţinele volume în italiană care-şi aşteptau cititorii. Am hotărât să citesc câteva pagini, pentru a mă întoarce mai apoi la lecturile pe care mi le planificasem pentru acea zi. Dar o dată deschisă cartea, nu am mai putut-o lăsa din mână. Nici măcar biletele la teatru nu au reuşit să mă convingă să întrerup lectura.

Romanul începe chiar cu descrierea a ceea ce noi, cititorii, facem la primul contact cu cartea, momentele pregătitoare lecturii sau acele detalii „tehnice” ce  (ne) influenţează lectura. („Stai per cominciare a leggere il nuovo romanzo Se una notte d’inverno un viaggiatore di Italo Calvino. Rilassati. Raccogliti. Allontana da te ogni altro pensiero. Lascia che il mondo che ti circonda sfumi nell’indistinto. La porta è meglio chiuderla; di là c’è sempre la televisione accesa. Dillo subito, agli altri: «No, non voglio vedere la televisione!» Alza la voce, se no non ti sentono: «Sto leggendo! Non voglio essere disturbato!» Forse non ti hanno sentito, con tutto quel chiasso; dillo piú forte, grida: «Sto cominciando a leggere il nuovo romanzo di Italo Calvino!» O se non vuoi non dirlo; speriamo che ti lascino in pace.” – p.3) După ce ascult cu atenţie toate aceste indicaţii, apropiate de indicaţiile scenice ale unui regizor, mă las sedusă de text.

Încă de la prima pagină, simt cum o legătură puternică se creează între mine şi cartea lui Italo Calvino. Sentimentul că romanul se scrie pe măsură ce îl citeşti e atât de puternic, încât, deşi realizezi că nu e altceva decât jocului unui scriitor de talent, intri în joc ca într-un labirint în care te abandonezi destul de repede pentru a simţi plăcerea textului.

Cartea e structurată în 22 de capitole, 12 având un număr, 10 un titlu, cuprinzând începutul de poveste pe care îl narează. Se recomandă singură ca fiind despre plăcerea de a citi romane, avându-l ca protagonist pe Cititor. („E’ un romanzo sul piacere di leggere romanzi: protagonista è il lettore, che per dieci volte cominica a leggere un libro che per vicissitudini estranee alla sua volontà non riesce a finire. Ho dovuto dunque scrivere l’inizio di dieci romanzi d’autori immaginari, tutti in qualche modo diversi da me e diversi tra loro.” – p. 2) Personajul principal începe să citească o carte de zece ori, dar descoperă că citeşte o altă carte. Vrea, ca orice cititor, să termine romanul, dar de fiecare dată sfârşeşte prin a citi un alt început de roman. Nu ştie ce să creadă. I se întinde o cursă din partea autorului, să fie greşeala editorului? Aşa că decide să se întoarcă la librăria de unde a cumpărat cartea pentru a confrunta exemplarul personal cu cele rămase în librărie. Acolo însă o întâlneşte pe Cititoare, Ludmilla, care trăieşte aceeaşi dilemă ca şi el. În încercarea de a afla numele autorului textului inserat în romanul pe care îl citeau, descoperă diverse personaje stranii care pretind că au legătură cu cărţile: cercetători analfabeti, colecţionari de carte, creatori de frumos ce folosesc cărţile pe post de material brut pentru operele lor, ca să dau numai câteva exemple.

În căutarea textului, a acelui roman total, parcurgem împreună cu Cititorul şi Cititoarea un drum fals, ce ne conduce spre nicăieri. E doar un exerciţiu de scriere, lectură şi, poate şi mai important, de descoperire a potenţialului artistic, creator al fiecărui cititor. Pentru Ludmilla autorul e (dumne)zeul cărţii, cel a cărei faţă nu o poţi vedea şi trăi. Dar încet încet, rolurile încep să se împartă altfel. Autorul e coborât de pe piedestal, urmând să-şi împartă „gloria” cu cititorul, cel prin care textul său poate fi, nu doar finalizat, ci mai ales desăvârşit. Această demitizare a rolului autorului se realizează pagină de pagină, chiar de la începutul romanului. Autorul şi cititorul fiind mai degrabă o echipă ce concură la realizarea cărţii, decât o autoritate şi subordonatul ei.

Cele 10 începuturi de romane, scrise în stiluri diferite, ca o demonstraţie izbutită de talent scriitoricesc, urmează acelaşi sablon ca romanul ce generează Se una notte d’inverno un viaggiatore, terminându-se cu punctul culminant. Limbajul e simplu, concis, elegant, raţional şi totuşi extrem de seducător.

Încercând să descopere manuscrisul, Cititorul şi Cititoarea se descoperă unul pe celălalt, iar de aici până la începutul unei poveşti de dragoste între ei, nu mai decât un pas. („Dalla lettura delle pagine scritte, la lettura che gli amanti fanno dei loro corpi […] differisce in quanto non è lineare.” – p.181) Dar lectura, chiar şi cea făcută în paralel, presupune singurătate, e un act personal. („La lettura è un atto necessariamente individuale, molto piu dello scrivere.” – p.205) Spre final, mai mulţi cititori îşi spun părerea despre ce înseamnă lectura pentru ei. Nu e decât un alt pretext pentru o sinteză a consideraţiilor teoretice ce împânzesc romanul. Ce au în comun toate romanele? Finalul, exact ceea ce lipseşte din acest roman, ieşit din comun. („Lei crede che ogni storia debba avere un principio e una fine? Anticamente un racconto aveva solo due modi per finire: passate tutte le prove, l’eroe e l’eroina si sposavano oppure morivano. Il senso ultimo a cui rimandano tutti i racconti ha due facce: la continuità della vita, l’inevitabilità della morte”- p. 304)

Deşi Se una notte d’inverno un viaggiatore e un roman despre cum să scrii un roman, având ca personaj un cititor de romane tradiţionale, cu un final tipic, m-a impresionat curgerea poveştii şi jocul literar pe care autorul l-a continuat până la ultima pagină. („Ti fermi un momento a riflettere su queste parole. Poi fulmineamente decidi che vuoi sposare Ludmilla. [Cap. XII ] Ora siete marito e moglie, Lettore e Lettrice. Un grande letto matrimoniale accoglie le vostre letture parallele. Ludmilla chiude il suo libro, spegne la sua luce, abbandona il capo sul guanciale e dice: – Spegni anche tu. Non sei stanco di leggere? E tu: – Ancora un momento. Sto per finire Se una notte d’inverno un viaggiatore di Italo Calvino. ”)

P.S. Vroiam să scriu însemnarea asta în italiană, dar mi-am dat seama nu doar că mi-ar lua mult prea mult timp, dar şi că aş avea mereu teama că au rămas greşeli, ascunse pe undeva ochiului meu. Mi-ar fi plăcut de asemenea să transcriu citatele în limba română, dar unde să-l găsesc eu pe Calvino în româneşte aici?
P.P.S. E o însemnare pe care am început-o cu P.S.-ul, poate de acolo ar trebui începută şi lectura. Prea târziu? Şi încă ceva: dacă o carte te fascinează, fie ce-o fi, nu o lăsa din mână!

Poezie sau pagină de jurnal?

Uneori poezia se împleteşte cu jurnalul, mai ales dacă poezia e parte din viaţa noastră. Un text ivit dintr-un colţ de memorie, un gând sau un prieten de departe, „dintr-o altă lume”, ne poate trimite înapoi în timp. Azi am privit în trecut. M-am văzut pe mine şi pe cei ce erau odată lângă mine. De unii mă desparte distanţa, de alţii o graniţă pe care nu vreau să o trec încă.

Poezia lui Blaga mi-a amintit de Anda; n-am mai auzit pe nimeni recitind din Blaga cu atâta pasiune şi farmec. Îi văd şi acum ochii albaştri umplându-se de emoţie, frumuseţe, trăire. Anda dormea cu Blaga deasupra capului.

De ce Blaga? Pentru serile petrecute „la cap de coridor”. Pentru emoţie, simţire, artă. Pentru că am crescut şi pentru că păstrăm în inimă oameni ce ne-au apărut în drum. Pentru amintiri, trăiri şi vise. Şi pentru că îmi e dor, deşi am exilat cuvântul dor.

Lucian Blaga – Daţi-mi Un Trup, Voi Munţilor (din volumul Paşii profetului)

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Ingmar Bergman, Shame (Skammen, 1968)

Swedish filmmaker Ingmar Bergman wrote and directed nearly 50 films in a career that spanned six decades. During his career, he was nominated for nine Academy Awards, and won many European honors as well. He is widely considered one of the great filmmakers of the later 20th century, an artist who influenced the history of filmmaking. Ingmar Bergman’s movie is an attempt to uncover the human soul on unusual circumstances. It is his method of sending his message to the world, his way of communicating with us, as viewers.

Ingmar Bergman’s Shame is a film about the way war destroys not just bodies but souls, and it has all the forceful clarity of a true masterpiece. As is often the case with Bergman’s classic films, there’s not a single wasted shot in Shame, and it goes from tentative domestic peace to full-scale end-of-the-world destruction and despair in the course of a little over an hour and a half. Max von Sydow and Liv Ullmann are two musicians who used to play for the local philharmonic orchestra before a war broke out, an artistic couple who now grows their garden on an island in the archipelago and, in vain, tries to avoid the approaching war. The war affects the society as a whole, but Bergman is concerned of the effects the war has upon the individual self.

The opening scene begins like a classical novel, presenting the setting; we see a static shot of the bedroom of a married couple, Jan (Max von Sydow) and Eva Rosenberg (Liv Ullmann); it is morning time, and an alarm clock goes off for an uncomfortably long time, like the car horns in Godard’s Weekend. Eva wakes up first, while Jan prefers to linger a bit, fingering a toothache, and over the breakfast conversation, their personalities take shape: Eva is the practical one, the realist, while Jan is the indecisive idealist, the dreamer, the kind but somewhat ineffectual partner. Both the country and the island where they live are unnamed.

They are forced to live a life they don’t really want to. Both musicians, artists, they are now forced, by a war they neither understand, nor want, to live a life much different from the life of their dreams. Under these circumstances they are trying to make a living from the farm. Eva seems more involved and more preoccupied of the idea of making money, while Jan is too preoccupied with himself and the drama he is suffering away from his passion, music. The real war from the background is a materialization of the war inside them. Eva is trying to act bravely and not to let herself overwhelmed by the new situation they have to confront with. Jan very suddenly breaks down in tears, unexpectedly for a man in his situation. Instead of comforting his wife, he himself needs to be comforted and reassured that everything will go ok.

The quiet opening scene is soon to be replaced by imagines presenting the imminence of the war. Without fully realizing and in a fast pace they are in the middle of the war. Enemy jets fly overhead, dropping bombs and what seem to be chemical weapon. One plane is hit, and a parachutist jumps out and ends up hanging in a tree. Jan discovers him, and quickly finds himself accused by the rebel army of killing him.

A bunch of government soldiers soon stop at their home to ask questions about the dead pilot. The couple is told to leave their home, for the invaders are near. So they pack up and are ready to leave when the invading army stops them. Eva is being asked about her political views. But she is confused; she knows how to play her music and how to grow the vegetables and little about this war.

When the government forces reassert control, they round up the locals, to find out who collaborated with the enemy. The Rosenbergs are being accused and they are now very close to be sent to death. The Mayor of the local town, Colonel Jacobi (Gunnar Björnstrand), the one who originally bought the produce the Rosenbergs grew, has been put in charge of determining who lives and dies. The power has corrupted him so he allows himself to develop feelings for Eva. He saves their lives, but only because of his interest in Eva. After numerous visits to try to seduce Eva, Jacobi finally succeeds in getting her to relent, with Jan’s tacit approval, as part of the need to survive. Feeling that his time has come to an end, Jacobi gives Eva 23,000 kronor, his life savings, making thus Eva nothing but a whore.

Eva and Jacobi are having sex in the glass house, but Jan is seeing them. He also discovers the money Jacobi gave Eva and he is possessed by jealousy. Starting with this moment he is a changed man. The coward, sensible artist from the beginning disappears to make room for a self-centered, selfish man.

While Jacobi is leaving the Rosenbergs’ residence, he is intercepted by the rebel forces, led by a local named Filip Olsson (Sigge Fürst), whom the Rosenbergs also know, and Jacobi bargains for his life, willing to give the rebels, who are from ‘the Organization’, the money he gave Eva. Eva knows nothing about where the money is, but she presumes that Jan has hidden the money. In front of his refusal to give Jacobi his money back, Eva understands that her husband is aware of what has happened in the glass house.

Soon afterwards the Rosenbergs’ home is being burned, the Organization even kills their chickens, and it is decided that Jan has to execute Jacobi. Jacobi is being killed by Jan, the one for whom Jacobi decided to have mercy not so long time ago, when he was able to decide who should live and who should die. Jan is frightened, resists, drops the gun, but finally does kill Jacobi, in an act of both revenge and self liberation. Nothing recalls us now from the sensitive man from the beginning of the film. Confusing times affect people and war makes them focus only on themselves and their survival. This seems to be the final step in the separation between Eva and her husband. If in the beginning of the film they were at least trying to be a couple, now every link between them seems to be broken. The roles are now to be inverted. Eva becomes weak, insecure, overwhelmed by doubts, while Jan becomes a killer in order to survive and protect himself.

When a sleepy government soldier finds himself a hiding place in their humble home, Jan kills him just to be sure they are not in danger. The promptness with who he is doing it is really scary. All of a sudden we realize that we are in front of a totally different person. Eva herself understands that the man she sees is not longer the one she used to consider her husband. He might have changed due to the new stressful circumstances or he is just revealing her one of his hidden faces, a part he has always kept for himself. Some people may view Jan as a monster, but for some others he is just a survivor. He can not longer afford to be himself, an artist, a sensitive man willing to meditate and philosophize. Now he has to be a practical man and to discover new ways of survival in this abnormal world. His old world collapsed. He can not play his music anymore; the house has been burned out, his wife was unfaithful and death and destructions is everywhere.

Before killing the soldier Jan finds out that he has plans to escape the island on a fishing boat headed to the mainland, so Jan and Eva take his place, and bribe their passage with the money from Jacobi. This seems to be their escape, but where is the boat leading them to? Life on their small island has been forever destroyed. Out on the sea, their guide commits suicide by meekly going overboard, at night, while the rest of the refugees are left to share bread, water, and physically navigate through waters literally clogged with dead bodies. Is there any hope?

The film ends with Eva who lies beside her husband into the boat, as he stares at the sky, telling him of a dream she had. The film begins with the dream Jan had about his peaceful work in the orchestra and ends with Eva’s dream of lost love: “I had a feeling there was something I ought to have remembered, which I’ve forgotten. It’s about the burning roses and the child she feels against her cheek. It’s about everything, that is- water, clear green, running water, like a mirror. It’s a dream I had myself, a pure visual experience of something beautiful and delightful that has happened, something unattainable and which has been carelessly wasted. It must have something to do with love, I suppose.” While Jan changes during the film, Eva remains the emotional heart of the film, retaining her humanity and her dreams in spite of the adverse circumstances.

Why Shame? The war is a shame. The reality has become a shame overnight. People’s existence is a shame during the time of war. On the one hand, Eva’s behavior is shameful because she is unfaithful as a wife. One the other hand, Jan himself is not able to be a real husband for Eva and to offer her the child she needs in order to be fulfilled as a woman. It is a shame to be unable to dream and to forget your dreams.

Due to the ending Bergman created, the film is an optimistic invitation to life, love and pursuit of dreams in order to obtain happiness, in spite of the unfavorable circumstances.

Jumătate de zi pierdută, jumătate de zi, recuperat jumătatea pierdută, trăit mare bucurie

Citesc:
Italo Calvino, Se una notte d’ inverno un viaggiatore
Vladimir Nabokov, Lectures on Russian Literature (with an introduction of Fredson Bowers)
Vladimir Nabokov, Lolita
Liviu Georgescu, Hidden death, Hidden escape (deşi încă 7 volume de acelaşi autor  îmi spun zilnic să le citesc… ele nu ştiu că s-a creat o legătură între mine şi volumul ăsta, o legătură pe care am senzaţia că încă nici eu nu o înţeleg plenar, aşa că vreau să mai poposesc puţin înainte de a trece la celelate volume ale lui L. Georgescu)
Sigmund Freud (tot 8 volume, cu specificarea că am două traduceri diferite din The Interpretation of Dreams; aşezate strategic, în cealaltă parte a camerei pentru a le vedea dimineaţa; oare ce ar avea Freud de spus despre asta?)

După o zi frumoasă şi luminoasă, ca cea de ieri, cu mers în parc şi cules de ghiocei din grădină, azi am descoperit cu dezamăgire că iarna nu vrea nicicum să ne părăsească. În semn de protest, am pierdut vremea până la ora amiezii, când pur şi simplu m-am auto-exilat la bibliotecă în speranţa că măcar în a doua parte a zilei voi finaliza câte ceva din ceea ce mi-am propus.

Am început cu critică de film la Grossman Library şi, ca niciodată, am terminat cu aproape o oră înainte de termenul limită propus (ora închiderii). Mâine o să scriu despre Ingman Bergman, nu mai pot amâna.

M-am mutat apoi la Harvard Coop- unul dintre locurile mele preferate din tot Cambridge-ul şi am descoperit o ediţie în italiană a lui Italo Calvino, Se una notte d’inverno un viaggiatore. Mare bucurie mare, am citit într-o euforie aproape 200 de pagini, în timp record şi recunosc că şi acum tot la cartea lui mi-e gândul. Aveam bilete la  Twelve angry men, dar nu am putut lăsa cartea din mână. Mâine neaparat trebuie să citesc cele 100 de pagini rămase, ca altfel nu mă pot concentra să scriu despre Shame. De abia aştept să termin cu filmul lui Bergman, ca să pot scrie despre Calvino- luni sau marti.

În pauze mai citesc câteva pagini din Lolita, deşi îs mai curioasă de prelegerile pe care le-a scris Nabokov despre literatura rusă; aproximativ 100 de prelegeri, însumând cam 1000 de pagini, despre Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi, Gorki, Cehov. O să revin cu detalii despre cartea asta.

Şi iată cum jumătatea de zi pierdută, a fost recuperată şi, în plus, am adăugat şi o mare bucurie la ziua de azi. Îmi era dor să citesc în italiană. Experienţa de azi îmi aminteşte de poezia lui Sorescu, Şah: „Fac o combinaţie strălucită/ Şi (-i) câştig o zi neagră.”

Mesajul unei femei din altă lume

 Îţi tot scriu de ceva vreme şi nu mă auzi. Am înţeles în final de ce. Scrisul mi se materializează numai virtual şi cum trăim în lumi diferite tu nu mă poţi auzi. Încerc azi să mă fac auzită, şi chiar mai mult poate o să reuşeşti să mă asculţi, poate o să reuşeşti să-l auzi şi pe Paganini la fel cum îl aud eu acum…

Personajul literar e obsedat de sinucidere. E şi sinuciderea (sau mă rog poate fi) tot o idee, şi ca orice idee ce-şi face cuib vreme îndelungată, se transformă în obsesie. Am şi eu ceva obsesii şi de aceea mă gândesc că nu e chiar aşa de rău. De ce ar fi? Pentru că omul se întoarce dintr-o dată mai mult spre moarte decât spre viaţă, şi mai mult,vrea să curme ceea ce are deja- viaţa,  pentru a ajunga la ce? La ceea ce e dincolo, la necunoscutul care-l cheamă printr-un farmec învăluit de mister de ne-cunoaştere, de o potenţială cunoaştere a necunoscutului?! Dar să lăsăm astea!

Vorbeşti de semne, dar nu stăruieşti. De semne nu putem vorbi, scrie în staţia de autobus- trebuie cel puţin să ne aşezăm pe o bancă, în parc, aproape de magnoliile albe ce stau să înflorească. Ce avem până aici? Un personaj literar obsedat de sinucidere şi mai mult, conştient de condiţia sa, de dorinţele lui (sinucigaşe) care aşteaptă din partea CREATORULUI viza de trecere în… ?  Personajul de care se vorbeşte (şi care se vorbeşte) o ia înaintea autorului anunţându-i pe toţi că e pe ultima sută de metri. Cum se poate simţi în aceste condiţii autorul? Cum se va simţi când propriului lui personaj, rod al unei minţi sclipitoare, crescut cu drag, iubit, […] îi pune în faţă nu numai propria-i dorinţă de a comite suicid, ci şi ideea morţii intelectuale în general şi a autorului în special.

Vorbe… vorbe… vorbe…

Un bărbat şi o femeie… fiecare având lumea lui. Tu nu ştii cine sunt, dar ştii cine eşti, deşi te confunzi uneori în mai multe ipostaze: autor, personaj literar, dracul, sinucigaş… TU/ EU. Tu, autor-personaj literar-drac, corespondezi pe internet cu o femeie care a murit… şi eu am murit pentru cineva; s-a întâmplat demult, parcă într-o altă lume, cu o altă înterfaţă, deşi dacă mă gândesc bine, demult a fost ieri şi ieri este azi… şi totuşi sar zile cu frânghii de porţelan, încerc să mă caţăr, pierd şirul şi pe tine. Ştii tu oare ce aş vrea? Aş vrea să-ţi spun o poveste să nu adormi, să te trezeşti într-o nouă realitate, să visezi şi să fie adevărat, să uiţi şi să nu uiţi, să descoperi fericirea şi sensul, să găseşti adresa şi cealaltă lume în această lume.

Dacă chiar îmi auzi vocea, opreşte-te! ascultă-mă! Crezi că ai piedut totul, că distrugi tot ceea ce atingi… că nu mai eşti de mult un om normal. Ştii tu oare ce înseamnă un om normal pentru mine? Obişnuit, comun, banal chiar. Tocmai acesta e motivul pentru care am vrut să-ţi scriu, chiar dacă trăieşti în altă lume. Am vrut să ştii că mai există cineva şi că deşi acum crezi că eşti neînţeles, dragă autorule-personaj-drac şi om cu exces de luciditate, mi-ar place să te iau de mână şi să te plimb prin univers, să vezi viaţa de dincolo de tine… să te detaşezi puţin de tine pentru a te putea vedea şi astfel înţelege… poate crezi că nu ştiu ce vorbesc sau despre ce vorbesc… eu nu contez (asta în ipoteza că aş exista în acest context) – e doar mesajul unei femei din altă lume, ce a înţeles după multe căutări şi tatonări că frumuseţea există.

Aş vrea să poţi simţi şi tu frumuseţea! Tu însă te complaci în singurătate, amintiri despre altă femeie din altă lume… moartea… ce e moartea? Ce întrebare vei zice… dar ce răspuns! Aş vrea să te aud şi aş vrea să simţi lumea şi nu doar pe tine. Fiecare dintre noi este o lume- mai simplă sau mai complexă, colorată, în alb şi negru, sau poate gri. Ce culoare are tristeţea? Ce gust are suferinţa? De ce plânge ploaia?

Poţi fugi, dar nu te poţi ascunde… de tine… la infinit… stai drept şi fă-i faţă şi în final vei descoperi că şi pe planeta ta a crescut un trandafir; nu uita însă că depinde de tine pentru a exista. Iată care-i taina mea. [...] Numai timpul cheltuit cu floarea ta face ca floarea ta să fie atât de preţioasă […] Oamenii au dat uitării adevărul acesta. Tu însă nu trebuie să-l uiţi.

O muzică mătăsoasă îmi mângîie simţurile. Trăiesc realitatea în vis, te chem din noaptea în care ai adormit timpuriu, încerc să-ţi ating mâna, dar totul s-a rupt, vraja s-a destrămat, lumina mi-a dezvăluit prezentul REALITATEA: tu te scrii pe tine, cu aceleaşi cuvinte dezvirginate de alţii… aş vrea să pot să-ţi spun mai multe, să (mă) înţelegi, deşi cuvintele spun şi nu…

Trebuie doar să deschizi ochii cu adevărat şi să descoperi ceea ce este acolo, să descoperi prezentul şi să uiţi trecutul; să te uiţi pe tine cel de ieri, pentru ca Tu cel de Azi să poată trăi… acordă-i o şansă şi astfel îţi vei acorda o şansă… credeam că ceea ce se pierde e mai mult decât ceea ce se câştigă, credeam (şi spuneam asta) că nu pot fi fericită şi că nu voi fi niciodată fericită… m-am înşelat… singură. Acum însă ştiu că frumuseţea există şi în lumea mea şi va exista atâta timp cât îi voi permite să există… căci lumea mea îmi aparţine la fel cum lumea ta îţi aparţine; e alegerea ta ce vei semăna, ce vei cultiva; nu trebuie să-ţi fie frică de ploaie…

P.S.  This is my message in a bottle.

Sergei PROKOFIEV, Romeo and Juliet (Ballet)

Why? Because it’s simply beautiful!

Feţele gri din metrou

De câte ori merg cu metroul văd tot felul de oameni. Veniţi din diferite colţuri ale lumii, în căutarea „visului american” sau pur şi simplu pentru a experimenta altceva; oamenii ăştia au ceva în comun: nici unul nu zâmbeşte, feţele lor arată obosite şi triste. Din când în când câte o persoană aţipeşte, alţii citesc ziarul sau doar privesc în gol.

Văzându-i nu pot să nu mă întreb: s-a transformat între timp visul lor într-un coşmar sau şi-au abandonat visele, undeva pe drum, lăsându-se apoi dominaţi de gri? Din când în când mai apare în peisaj câte un grup de adolescente, parcă rupte de lumea asta a „oamenilor mari.” Pe feţele lor zăresc zâmbete, ochii lor par lipsiţi de griji- prin asociere cu ochii persoanelor din jur. Feţele gri le privesc ciudat, parcă cu suspiciune, aproape întrebând retoric: „What’s wrong with you guys?” Sfidează însă monotonia metroului pozând în stânga şi-n dreapta, râzând în acest templu al griului.

Coboară la următoarea staţie. Nu se mai aude decât huruitul trenului şi muzica călătorului de lângă mine. Îmi scot mănuşile, mă uit în jur şi-mi spun: e timpul să fac o nouă încercare. Îi zâmbesc tânărului din faţa mea, care mă privea de ceva vreme. Îmi răspunde imediat cu un zâmbet- suficient ca să mă conving că nu e totul pierdut. Păstrează şi ei, undeva, un strop de culoare.

Părăsesc metroul. În stradă, îmi ridic privirea sper cer. Lumină! Cerul, de un albastru parcă pictat, contrastează cu privirele triste şi feţele gri din metrou. Trag aer în piept, închid ochii pentru o secundă şi-mi şoptesc: n-am să renunţ la vise; şi dacă o să le pierd undeva pe drum, am să mă opresc, am să mă întorc şi-am să le caut până le voi găsi.