* Liviu Ioan Stoiciu, Femeia ascunsă, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1997
Liviu Ioan Stoiciu a debutat în 1980, cu La Fanion (culegere premiată cu un an mai devreme la concursul Editurii Albatros, ce primeşte ulterior şi Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor) atragând repede atenţia criticii. Autenticităţii prin care se remarcă poezia debutului, îi corespunde în proză, încercarea de a realiza o monografie a sentimentelor, trăirilor, prin prisma faptelor consemnate. Aflat la intersecţia realităţii cu ficţiunea, scrisul lui Liviu Ioan Stoiciu, pare a-i juca autorului o farsă, vorbind despre el, e drept indirect, chiar şi atunci când se referă la personaj, prin ficţionalizarea retrospectivă a propriei existenţe.
Femeia ascunsă, este o confesiune a celui pentru care scrisul devine o necesitate, căci, descoperă, „că Dumnezeu n-are nevoie să afle care mai e adevărul meu şi e gata să mă arunce la coş.” (p.5) Singur, părăsit chiar şi de divinitate, Alecu Florea, personajul principal al romanului, caută refugiu, adăpost, în femeie, devenită astfel ghid în viaţa ce-şi pierduse lumina. Ficţiunea nu este însă realizată, aşa cum, probabil, ne-am putea astepta, printr-un narator subiectiv, ce-şi revarsă prea-plinul sufletesc. Ca mijloc de protecţie, confesiunea este re-dirijată spre un altul, asupra căruia naratorul pare să arunce o privire obiectivă, rece, de consemnare a „evenimentelor”, interioare sau exterioare. Dar distanţarea nu înseamnă decât teamă, neputinţa mărturisirii directe, neîmpăcare cu sine şi cu ceilalţi.
Obsesia autenticităţii urmăreşte întreg parcursul romanesc, dar livrescul pe care ni-l propune Liviu Ioan Stoiciu nu este nici pe departe unul uşor de crezut; tocmai de aceea continuă să ne repete că „Nu e o poveste de doi bani, încarnarea Femeii din Vis e strict autentică.” (p.5)
Personajul luat în vizor, Alecu Florea, pare a fi un evadat dintr-o clinică psihiatrică, căci iată ce aflăm despre el şi schimbările prin care trece: „Totul a pornit de când a conştientizat existenţa Femeii Ascunse. După apariţia Femeii din Vis. Mai exact, totul s-a precipitat după ce Femeia Ascunsă, din Vis, s-a întrupat- nu e o figură de stil.” (p.5) Interesant este însă că intervenţiile personajului şi cele ale naratorului, nu sunt delimitate în vre-un fel (nici prin prezentarea lor în alineate diferite, nici prin folosirea ghilimelelor… ), semn că aceste două voci ce se contopesc, aparţin unei sensibilităţi unice, ce preferă mascarea, ascunderea.
Dincolo de convenţia narativă aleasă, L.I. Stoiciu ne propune o poveste de dragoste mai presus de fire, „o poveste de dragoste şi de moarte”, în care „nimic nu este gratuit…” (p.6) Schelele construcţiei discursului narativ nu fac decât să ne sporească atenţia şi, trebuie să recunoaştem, suspiciunea, în ceea ce priveşte veridicitatea faptelor; dar textul crud ce răzbate prin scriitura rece, ne face să ne apropiem… să auzim povestea! „Rămas şi mai singur decât fusese, după ce l-a părăsit Marga, soţia lui, după sinuciderea eşuată, lui Alecu Florea i s-a părut că a căpătat, încet, încet, puteri nemaicunoscute şi chef de viaţă, puteri paranaturale [...] şi a ajuns până acolo încât şi-a demonstrat că a reuşit să-i dea trup şi suflet unei ’amante, din alt timp şi alt spaţiu’, unei amante de-a lui, din vis! ”(p.7) E femeia de care s-a ataşat, spune el, s-a îndrăgostit, după ce l-a părăsit soţia, nu doar sursa sprijinului moral necesar traversării momentului, ci Ea, cea capabilă a-l readuce la viaţă, prin forţa nebănuită a iubirii. Şi pentru a ne convinge, Alecu Florea se deschide prin prezentare jurnalului ţinut în perioada respectivă, „un jurnal strict autentic- din paginile căruia veţi afla cum au decurs lucrurile cu Femeia lui din Vis, cea Ascunsă, îndrăgostită, după ce ea s-a întrupat. S-a întrupat extrem de îndrăgostită…” (p.8), aşa cum o dorea şi o proiecta el. Inserarea jurnalului în text trădează nevoia apropierii, dorinţa de a-şi dezgoli sufletul, de a se elibera: „nevoia de jurnal se confundă cu nevoia de sinceritate şi credibilitate auctorială.” (p.5)
În jurnal, Femeia Ascunsă se întrupează, prinde consistenţă, vorbeşte şi se mişcă cu naturaleţe, ba mai mult, cei doi se privesc în ochi şi îşi declară dragostea. Dar oare nu este şi jurnalul o proiecţie a visului, a dorinţei aprinse? În jurnalul său inserează jurnalul Femeii Ascunse, ce se dezvăluie astfel din ce în ce mai mult. E o dublă pătrundere în intimitate: pe de-o parte, avem acces la intimitatea fiecăruia dintre ei, iar pe de altă parte, începe să se contureze mai bine imaginea cuplului. Ea este o femeie care a murit cândva, în noapte stingerii lui Eros; întâlnirea cu un bărbat, aflat la marginea prăpastiei existenţiale, o re-trezeşte însă la viată: „jertfa mea a fost probabil suficientă pentru ca Dumnezeu să-mi ofere reînvierea sufletului meu mort demult, suflet mort într-un trup încă în viaţă. Mi-a înviat sufletul şi acum pot pluti, pot zbura, sunt imaterială, nimic nu mă mai poate atinge din ce e urât.” (p.11) Lipsa iubirii este privită de Femeia Ascunsă, pe numele ei, Elisabeta Ciobanu, ca goliciune şi pustiu ce conduc la moartea sufletului, la continuare doar a existenţe fizice nefericite.
Ca orice femeie dorită, aşteptată, Femeia din Vis apare iniţial ca o prezenţă incredibilă, uşor idealizată: „Mă intimidează, are o frumuseţe stranie, care-i emană din toţi porii, face dragoste cu ochii închişi şi gura senzuală deschisă, e tăcută: are pielea catifelată şi corp de adolescentă, de necrezut…” (p.31) Dar aceasta nu e decât prima impresie, pentru ca mai apoi, într-un impuls de gelozie, Elisabeta Ciobanul, Femeia Ascunsă, Femeia din Vis, să devină una din mulţime, una dintre multele femei nefericite în căsnicie, care îşi înşeală soţul. Ea, care nu era altceva decât pansamentul sufletului rănit al lui Alecu Florea, se dezvălui acum, poate, mai plină de complexe şi suferinţă, mai chinută de Eros, mai nefericită, decât cel pe care trebuia să-l readucă în lume, la viaţă.
Ce este realitate şi ce este închipuire? Care este real dintre cei doi? Ea, Elisabeta Ciobanu, Femeia Ascunsă, Femeia din Vis, a prins consistenţă în mintea şi inima unui bărbat ce avea disperată nevoie de Ea, e femeia ocrotitoare, frumoasă, dispusă să-i dăruiască iubire şi, mai mult decât atât, să-i picure astfel în suflet viaţă. El e un bărbat ce suferă de spor de luciditate, după propria-i exprimare, un ins comun, banal, dar care, în încercarea de a se regăsi pe sine prin femeie, reuşeşte ceea ce părea imposibil, să o aducă înapoi pe Ea, să-i redea sufletul: „De unde mi-ai adus tu sufletul înapoi şi unde vrei să pleci cu el acum? În care lume? Cad stelele precum cad lacrimile mele în noapte. Domol curg şi gândurile peste mine. Tremur toată, căci nu mai pot să cred în realitatea care mă înconjoară. Tu exişti cu adevevărat? ” (p.35) Dar misterioasa femeie întrupată, nu rezistă prea mult în lumea pe care o părăsise deja de mult. După mai multe nopţi de dragoste, sau de revenire în real, este condamnată să se întoarcă o dată pentru totdeauna în interiorul ei… să moară. Pentru Alecu Florea, această dispariţie-moarte este eliberarea- salvatoare dintr-o unire ce intrase deja în cotidian.
Punct şi de la capăt. Ne aşteptam la o tragedie, la o cădere a celui ce părea să existe numai prin puterile considerate magice, a celei care a dispărut, ducând cu sine Erosul. Dar nu este aşa. Femeia din Vis, Femeia Ascunsă, nu moare împreună cu Elisabeta Ciobanu, aceasta nefiind decât o întrupare a Femeii Ascunse. La acest nivel, imaginii Femeii Ascunse i se alătură imaginea Margăi, fosta soţie, de care nu reuşeşte însă să se rupă cu totul, în plan mental ea rămânând soţia, iubita de care continuă să se simtă ataşat, legat. E doar o datorie de onoare faţă de cea care i-a iluminat viaţa pentru atâţia ani, sau e chiar atingerea Erosului de care nu reuşeşte să se elibereze? Trecutul este adus în prezent prin rememorare, Marga fiind tulburată de existenţa Femeii din Vis.
Absenţa Margăi, a celei ce era de veghe în orizontul sufletesc al lui Alecu florea, lasă loc pentru aventură, pentru noi experienţe. Îi iasă în drum, la propriu şi la figurat, o tânără „de o frumuseţe bătătoare la ochi, stranie, nelumească…” (p.7), o femeie reală, ce semănă leit cu Femeia din Vis. Halucinează? Femeia lui pare a se potrivi mai degrabă descrierii unei fantome, să fi fost doar atât? Scăpat din această posibilă îmbrăţişare, îşi găseşte refugiu în Femeia Ascunsă, cu care se şi căsătoreşte în vis. Să fie doar disperarea individului rămas singur, ce-şi reconstruieşte viaţa într-un univers paralel, în lumea viselor cu ochi deschişi devenite realitate? Tulburătoare este şi mult mai reala şi mai tânăra Crenguţa, ce-l înnebuneşte asemeni fructului interzis. Mai rămâne o ultimă halucinaţie: „cu o femeie întinsă pe o masă de operaţie, cu burta umflată, gravidă… din burta acestei femei era scoasă cu forcepsul o păpuşă! O păpuşă căreia i se vedeau toate încheieturile şi cleiul şi tărâţele…” (p.91)
O singură femeie… Ascunsă… întrupată în mai multe ipostaze: Femeia din Vis, numită iniţial Elisabeta Ciobanu, aparent, o simplă aventură, dar care lasă urme în sufletul ce cerşeşte atenţie, iubire, sensibilitate, afecţiune, grijă; Marga, soţia de care nu mai e legat legal, prin căsătorie, dar de care nu se poate totuşi desprinde; Femeie din Vis, fără nume, care acceptă să se căsătorească cu el, sau tănăra frumoasă, seducătoare pe care o cunoaşte în tren, Crenguţa Dinu, ce, prin nu se ştie ce legi ale atracţie, îi face loc în inima ei. Dar toate nu sunt decât nişte păpuşi, care prind viaţă prin proiecţia Erosului. Fiecare răspunde unei exigenţe a bărbatului aflat în căutarea Ei, a femeii desprinse din propria-i coastă, fără de care nu se mai poate întregi.
Despărţirea de ele, de ea, de Femeia Ascunsă în lume, în lumea sa interioară se traduce ca moarte sufletească, aşa că lui Alecu Florea, nu-i rămâne decât să-şi încheie socotelile cu lumea, cu Marga, soţia, şi să se retragă, în speranţa, mărturisită: „Pun punct unui destin sfâşiat de contradicţii- poate voi fi avansat paznic la poarta Infernului şi voi avea voie să ridic vălul care acoperă Legea, să înţeleg exact de ce-mi plânge sufletul, de fapt, şi de drept…” (p.95)
Romanul Femeia ascunsă, se dovedeşte a fi, dincolo de povestea aparentă, o continuă căutare de sine, a înstrăinatului ce nu-şi mai află locul nici în patul matrimonial, nici în cel al Femeii Ascunse întrupate, dar nici în cel al tinerei frumoase, capabile să-l reînsufleţească, să-l readucă la viaţă… căci este e doar o prezentă ascunsă, o Femeie Ascunsă… ce există datorită creaţiei şi, mai ales, prin, şi în, creaţie. Creaţia capătă astfel funcţie existenţială, existenţial- salvatoare, căci ei îi vor aparţine de acum, frâiele vieţii.
