Dezleg un nou vis

Mă întreba cineva astăzi: „Şi dacă ziua de azi se va bate cu ziua de ieri şi va ieşi înfrântă?” Nu am putut să nu răspund şi să nu mă întreb: „Şi dacă nu trebuie să pun răul în faţă? Şi dacă ziua de mâine va fi şi mai şi ca ziua de azi?” De ce de multe ori, noi oamenii, preferăm să punem răul în faţă? De ce vedem jumătatea goală, în loc să ne bucurăm de jumătatea plină? Poate că nici nu vom ajunge să terminăm ceea ce avem, momentul trasării liniei finale ne e necunoscut tuturor. Se poate întâmpla azi, mâine, sau chiar înainte de a ne termina o idee.

Aşa că mi-am mai zis: dacă ziua de mâine va ieşi înfrântă, o sa iau ce va fi şi o să mă descurc cumva cu ceea ce am, că aşa e viata nu putem alege doar ceea ce vrem, trebuie să învăţăm să ne descurcăm şi să supravieţuim în orice situaţie. Privesc în trecut. Zilele negre stau liniştite într-un colţ de memorie alături de zilele albe. În final sunt doar experienţe. Dacă ar fi să le evaluez postum, probabil zilele negre ar câştiga mai mult credit, valoarea experienţei dobândită din ele fiind superioară bucuriei generate de zilele albe. Şi totuşi, zâmbesc şi-mi spun că de dragul bucuriei, soarelui, luminii, „mă sacrific” şi aleg zilele albe.

Iar am dormit puţin. În vis m-a urmărit o voce caldă, dragă. Uitasem – uit repede, mai repede decât credeam-, cum e să te trezeşti cu cineva în gând şi apoi să porţi fiinţa aceea dragă cu tine pe tot parcursul zilei.

După un tur neprevăzut al Bostonului – căci GPS-ul ne-a dat o rută cât se poate de ciudată-, am ajuns la aeroport. Dintr-o dată, sub acelaşi acoperiş sunt oameni atât de diferiţi. Încotro se îndreaptă, ce aşteptări au şi mai ales ce ascund în inimă e greu de ştiut. Posibil unii nu au nici ei aceste răspunsuri. Simt însă că prea multe poveşti rămân nespuse.

Şi uite aşa o zi o înlocuieşte pe cealaltă. Uneori rămânem blocaţi într-un moment din trecut şi uităm să apreciem ceea ce avem. Nu putem avea totul, pentru că totul, la fel ca perfecţiunea sunt, cel puţin deocamdată, deziderate. Putem însă să ne bucurăm de ceea ce avem şi să nu ne pierdem visele. Simt că, cu fiecare vis împlinit, sunt mai aproape de mine, dar parcă e din ce în ce mai multă responsabilitate pe umerii mei. Nu pot fi indiferentă şi nici nu vreau. Aşa că dezleg aripile unui nou vis: Africa!

Cea mai frumoasă zi

Azi a fost cred cea mai frumoasă zi a acestui an. Lumină, culoare, căldură, parfum de flori sau iarbă proaspăt tăiată mai peste tot în Cambridge. Excepţie Harvard Square, unde lucrările la drum par a nu se mai termina. Dar m-am obişnuit şi cu prezenţa buldozerelor, a muncitorilor de la drumuri. Sunt deja parte din peisaj.

Pentru că din când în când îmi amintesc de Dimineaţa pierdută a Gabrielei Adameşteanu, am decis să mă bucur de ceea ce se anunţa a fi cea mai frumoasă zi a acestei primăveri. Destinaţia: Parcul John F. Kennedy. Situat lângă râul Charles, parcul e o oază de linişte şi frumuseţe. Am urmărit schimbările prin care a trecut acest parc pe măsură ce vremea s-a schimbat de la toamnă la iarnă şi, mai apoi, de la iarnă la primăvară. Încă un lucru incredibil legat de Cambridge. Toamna e cu siguranţa un spectacol extraordinar de culoare şi frumuseţe. Totul pare pictat. Cine iubeşte frunzele le va iubi şi mai mult. Cine nu le iubeşte, va începe pur şi simplu să le iubească. Nu poţi rămâne imun. Iarna e atât de violentă încât pur şi simplu la un moment dat te resemezi, îţi pierzi speranţa că zilele blânde, cu soare se vor mai întoarce. Cauţi o scăpare, ce de multe ori poartă numele Florida. Şi apoi, dintr-o dată, întors în Cambridge, descoperi ghioceii. Şi inima ţi-e împărţită: dacă îi culegi mor, dacă îi laşi afară e greu de crezut că vor supravieţui. Şi totuşi rezistă; eroic, la fel cum am trecut şi noi peste iarnă.

După-amiază m-am plimbat pe malul râului- alegerea prietenei mele. Am admirat gâştele sălbatice, puii de gâscă şi nu în ultimul rând podeţele peste râul Charles, superbe incursiuni în trecut. Toată lumea părea să fie pe malul râului, de parcă dintr-o dată, toţi trebuiau să sărbătorească acestă zi superbă. Unii făceau jogging, alţii pedalau de zor, alţii un pic mai leneşi se plimbau la fel ca noi, dormeau la soare, sau citeau la umbra unui copac. Întotdeauna m-am întrebat cum pot oamenii să se concentreze într-o zi atât de frumoasă, afară, în parc. Eu fac ce fac şi fie urmăresc un nor, fie mă pierd în visare, fie pierd pur şi simplu firul. Nu-mi pot imagina câţi ani mi-ar trebui pentru a-l reciti, de exemplu, pe Hesse, la umbra unui copac. Mulţi!

A fost cea mai frumoasă zi şi pentru că am aflat că Patri nu m-a uitat. Mă ţine minte, sau măcar mă recunoaşte în poze. Poate e doar încă un exemplu care-mi întăreşte convingerea că cei mici înţeleg mai mult despre iubire decât înţelegem noi. Sau poate că noi, aflaţi la vârsta adultă, ne-am lovit de prea multe măşti şi am sfârşit prin a purta noi înşine o mască.

Dar cum în orice poveste este şi un dar, regret- şi nu folosesc prea des acest cuvânt, cred că l-am pescuit direct din dicţionar -, că nu am avut aparatul de fotografiat cu mine. Data viitoare. Ar trebui în mod firesc, sau mă rog, după ce numesc unii oameni firesc, să încep să număr zilele. De Cambridge e greu însă să te desparţi, asta dacă voi putea vreodată să mă despart cu totul de locul ăsta. E, cel puţin pentru mine, un loc special, în care visele zboară libere, având toate şansele să se transforme în realitate. Şi uite aşa omizile din inimă şi minte, devin fluturi frumos coloraţi ce-şi deschid aripile în faţa cerului şi încântă privirile. Şi eu zâmbesc mulţumită că pot să mă bucur. Pentru mine e un vis devenit realitate, pentru alţii e încă un deziderat.

De prin ziare şi reviste

Am simţit nevoia să deschid această nouă rubrică -De prin ziare şi reviste, deoarece săptămână de săptămână dau peste articole interesante, care merită semnalate, citite. Sătulă de aşa-zisele ştiri din România, îmi cade bine să citesc articole bine-scrise, care chiar încearcă să atragă atenţia cititorilor asupra unor subiecte de un real interes.

În The New York din 26 May am citit un articol foarte interesant, The affairs of men, scris de Philip Weiss. M-a şocat întâi de toate deschiderea şi non-şalanţa cu care a fost scris articolul. Pornind de la scandalul ce a izbucnit în martie în jurul lui Eliot Spitzer -avocat american şi om politic, a cărui aventură cu o prostituată a devenit subiect de senzaţie în luna martie, a.c.-, Philip Weiss vorbeşte deschis despre dorinţa bărbaţilor de aventură/i de natură sexuală. Nu se jenează nici măcar să facă referire la propriile-i dorinţe, şi se axează pe natura dihotomică a bărbaţilor ce par a prefera o viaţă dublă: soţia perfectă în ochii celorlalţi şi amanta ţinută departe de viaţa publică.

M-a distrat cum încearcă Philip Weiss să scuze infidelitatea bărbaţilor, motivând că o dorinţă e o dorinţă. Mi s-a plăcut o explicaţie demnă de un copil de trei ani, care vrea cu orice preţ jucăria -devenită pentru câteva minute-, favorită.

Autorul articolului consideră că dorinţele femeilor sunt mult mai ascunse şi greu de aflat decât cele ale bărbaţilor. Ha ha! Să nu fie oare acesta doar un alt capitol din eterna problemă a comunicării dintre sexe? Câteodată mă întreb de ce au ajuns oamenii dependenţi de terapeuţi. Cred că pe măsură ce au pierdut din bun-simţ şi s-au îndepărtat de ceea ce numim în mod tradiţional „natural”, a crescut nevoia de a avea sprijinul unui terapeut.

În The New York Times Magazine am citit un articol fascinant despre cum i-a schimbat blogul viaţa unei tinere: „What I gained — and lost — by writing about my intimate life online”. Confesiune şi/ sau trăire. Viaţa privată/ dezvăluiri online. E un articol care cu greu se poate lăsa din mână. Scrisul lui Emily Gould te fură pur şi simplu. Am mai citit diverse articole pe aceeaşi temă, însă scrise mizerabil. E unul dintre acele articole care nu poate fi povestit, ci doar recomandat. Aşa că vi-l recomand!

Astăzi a fost de fapt ieri

Astăzi a fost ziua în care am aflat că prietena mea m-a minţit. Prin omisiune, e drept.

Astăzi a fost ziua în care am mers pentru prima dată în Concord, Massachusetts, locul în care s-a născut, a trăit şi a murit fondatorul transcendentalismului, Henry David Thoreau.

Louisa May Alcott, Ralph Waldo Emerson, Nathaniel Hawthorne sunt doar câtiva dintre scriitorii care s-au reunit în Concord. În întâmpinarea istoriei, o plimbare pe Hawthorne Bulevard poate dezvălui mai mult decât pare să aibă de oferit acest loc la prima vedere. Casa autoarei Micuţelor doamne (Litte women) atrage an de an mulţi vizitatori. Orice colţisor din Concord e un fragment de istorie. Fiecare loc are ceva de spus, ceva de oferit.

După un rapid tur al oraşul şi un popas la unul dintre multele restaurante din zonă, am plecat spre South Bridge Boat House, un loc de unde am închiriat un kaiac şi două canoe şi am început peripeţia de-a lungul râului Concord. Păsări ce se bucurau parcă împreuna cu noi de vremea superbă de afară, o familie de raţe ce înotau nestigherite printre kaiacuri, canoe şi bărci, copaci ce-şi reflectau frumuseţea în apelele liniştite ale râului, case aproape pictate şi mulţi mulţi oameni cu zâmbetul de buze, bucuroşi să-şi salute co-participanţii la această experienţă cu adevărat unică.

Astăzi a fost ziua în care am mers pentru prima dată cu kaiacul. Am făcut bătături în palme, braţele mă dor, dar inima îmi e trează. Am vâzlit contra curentului, am admirat podurile vechi- unul dintre cele mai vechi datează din 1883-, am respirat aer curat şi am pătruns în paradis. Un alt parasid, atât de aproape de nebunia oraşul. Cerul era de un albastru absolut, iar în apă se reflectau când copacii, când azurul cerului. Sute de poze stau ca mărturie pentru o zi superbă.

Cu greu de despărţim de râu. Suntem pe mâini sigure, Val, care a crescut aici, ne duce la îngheţată. Nu orice îngheţată, cea mai bună din zonă, la Kimball Farm. Se sta la coadă ca pe vremuri în România la salam. Am comandat o îngheţată mică şi am primit o îngheţată uriaşă.

După atâta aventură nu puteam decât să încheiem ziua la cinema. Băieţii au câştigat, aşa că am văzut Iron Man, la Loews Boston Common, mai ales că recenziile ne indicau un film de nota -10. Câteva replici memorabile, puţină politică anti-război (că tot e la modă în SUA), fărmituri dintr-o idilă ce se înfiripă sub ochii noştri şi un erou ce luptă pentru a distruge armele pe care chiar el le-a creat: Iron Man.

Astăzi a fost ziua în care The Red Sox Bear (care poartă de fapt un tricou roz) a intrat în viaţa mea. Şi tot azi am realizat că uneori a spune „La revedere!” e poate mai bine decât a spune „Bun venit!”.

Mă uit la ceas şi îmi dau seama că astăzi a fost de fapt ieri.

Cascada Niagara

Am visat dintotdeauna să ajung la Cascada Niagara. Puţine au fost însă zilele în care am crezut cu adevărat că voi reuşi să transform acest vis în realitate. Când totul era deja pregătit, am refuzat să mă bucur, am refuzat să cred că încă un vis era pe cale să se împlinească. Şi aşa zilele s-au scurs, până când acea zi specială a devenit „mâine” şi în cele din urmă „azi”.

Soarele a răsărit şi suntem gata de drum. O dimineaţă superbă îşi face simţită prezenţa, pe măsură ce razele soarelui pătrund tot mai mult printre nori. Îmi simt pleoapele grele de nesomn. Îmi privesc prietenii şi conştientizez că e adevărat. Părăsim Cambridge-ul cu destinaţia Cascada Niagara. Muzică bună, popasuri interesante, munţi, căprioare, autostrăzi ce sunt încă SF pentru România, câteva ore bune de condus şi ajungem la Niagara.

Oraşul Niagara e parcă un decor ciudat din filmele americane de duzină. Un sentiment înfricoşător mă cuprinde văzând monotonia, plictiseala şi platitudinea acestui loc. Îmi vine în minte celebra replică din Enigma Otiliei: „Aici nu stă nimeni!”. Îmi aminteşte de România. Un potenţial imens, deloc valorizat.

Cascada Niagara formează graniţa naturală dintre Statele Unite ale Americii şi Canada. Se poate vizita fie din partea americană (American Falls şi The Bridal Veil), fie din partea canadiană (The Horseshoe Falls).

Am văzut American Falls- atât în timpul zilei cât şi noaptea, iluminată-, the Horseshoe Falls, Bridal Veil Falls, Terrapin Falls, Luna Island, Goat Island, Prospect Park. Aventura „Cave of the wind” mi-a permis să iau liftul până aproape de râul Niagara, pentru a urca apoi scările extrem de aproape de cascadă. Apa curgea lângă mine, pe mine, deasupra mea. Nu am putut să nu mă întreb cum ar fi fost experienţa aceasta într-o zi fierbinte de vară. Încerc să mă gândesc la ceva mai bun. Nu-mi vine nimic în minte. Am luat barca şi m-am bucurat de celebra experienţă numită „Maid of the Mist Boat”. Am văzut astfel cascada din apă, de pe râul Niagara. Încă o dată îmi puteam stoarce haine de pe mine. Le-a uscat cât de cât vântul şi soarele, pe la terminarea turului. Am vizitat cel mai vechi parc din Statele Unite ale Americii: State Park şi am admirat frumuseţea cascadei de pe American ObservatoryTower. Îmi vine să spun: câtă frumuseţe în jur şi câtă goliciune în noi. Cascada Niagara are ceva de spus fiecărui vizitator. Trebui doar să fii acolo şi să asculţi.

Cascada are o forţă greu de surprins în cuvinte. Cred că puţini sunt cei care nu rămân impresionaţi în faţa acestei splendori pline de forţă. Dintr-o dată toate gândurile îmi dispar din minte. Mă las dominată de frumuseţe. Picături fine de apă îmi sar pe obraji. În cădere apa alcătuieşte o muzică aproape magică, care te prinde cu totul în jocul ei. Visez şi trăiesc în acelaşi timp.

Niagara Falls/ Cascada Niagara

Încă mă  mai mir câtă frumuseţe le-a fost dat ochilor mei să vadă! Şi încă odată inima îmi cântă. O să revin cu detalii.

W.H. Auden, Stop all the clocks

Stop all the clocks, cut off the telephone,
Prevent the dog from barking with a juicy bone,
Silence the pianos and with muffled drum
Bring out the coffin, let the mourners come.

Let aeroplanes circle moaning overhead
Scribbling on the sky the message He is Dead.
Put crepe bows round the white necks of the public doves,
Let the traffic policemen wear black cotton gloves.

He was my North, my South, my East and West,
My working week and my Sunday rest,
My noon, my midnight, my talk, my song;
I thought that love would last forever: I was wrong.

The stars are not wanted now; put out every one,
Pack up the moon and dismantle the sun,
Pour away the ocean and sweep up the woods;
For nothing now can ever come to any good.

Cel mai frumos incipit… “ever”

Am primit de la Ameer provocarea de a scrie despre cel mai frumos incipit “ever”. Am început să sap în memorie după incipituri excepţionale. Las de-o parte “A fost odată ca niciodată…”, deşi a fost începutul care mi-a încântat anii copilăriei. Renunţ şi la Kafka, menţionat deja de Anda, cea de la care a pornit toată această “nebunie”.

Nu pot să uit cum m-am pierdut cu totul citind Italo Calvino, Se una notte d’inverno un viaggiatore. A început aşa: “Stai per cominciare a leggere il nuovo romanzo Se una notte d’inverno un viaggiatore di Italo Calvino. Rilassati. Raccogliti. Allontana da te ogni altro pensiero. Lascia che il mondo che ti circonda sfumi nell’indistinto. La porta è meglio chiuderla; di là c’è sempre la televisione accesa. Dillo subito, agli altri: «No, non voglio vedere la televisione!» Alza la voce, se no non ti sentono: «Sto leggendo! Non voglio essere disturbato!» Forse non ti hanno sentito, con tutto quel chiasso; dillo piú forte, grida: «Sto cominciando a leggere il nuovo romanzo di Italo Calvino!» O se non vuoi non dirlo; speriamo che ti lascino in pace.”

Şi nu putea să lipsească începutul une cărţi de care nu am reuşit să mă plictisesc indiferent în ce limbă am citit-o, la ca vârstă sau în ce ţară. Antoine de Saint-Exupéry, The Little Prince: “I ask the indulgence of the children who may read this book for dedicating it to a grown-up. I have a serious reason: he is the best friend I have in the world. I have another reason: this grown-up understands everything, even books about children. I have a third reason: he lives in France where he is hungry and cold. He needs cheering up. If all these reasons are not enough, I will dedicate the book to the child from whom this grown-up grew. All grown-ups were once children- although few of them remember it.”

Sau un incipit interesant descoperit chiar azi, în cartea lui Dee Dee Myers, Why women should rule the world? Iată şi fragmentul: “Women should rule the world. That was it, the answer to my frustration and growing political alienation. It seemed so simple, so obvious. Women!”

Pe măsură ce scriu îmi dau seama că acesta trebuie să fie un post deschis, în care să adaug citatele pe măsură ce îmi vin în minte sau îmi apar în faţa ochilor.  Mi s-a părut interesantă ideea. De multe ori alegem cărţile pe care le citim în funcţie de interesul pe care ni-l trezeşte prima pagină. Dacă sunt voluntari, aştept citatele!

Încă un vis zboară printre nori

Câteodată trebuie să lupţi pentru ceea ce vrei. Alteori însă trebuie să înveţi să accepţi o înfrângere. E greu să pierzi o bătălie fără a fi ieşit măcar la luptă. E greu să pierzi fără ca altcineva să fi câştigat. Şi e greu să renunţi.

Las azi să se piardă în eter(n) un vis. Încet încet îmi deschid braţele încleştate, închid ochii, simt cum mi se încleştează degetele; îmi ridic capul spre cer, şi ignor lacrimile ce alunecă liniştite pe obrajii mei. Zâmbesc! Cu ochii închişi îmi şoptesc: „O să găsesc un alt vis sau, dacă nu, voi crea un alt vis, şi-l voi transforma în realitate!”

De azi visul meu are propriile-i aripi. Îl las să zboare. Îmi deschid ochii, îl privesc şi ştiu că trebuie să-l las să zboare şi să-mi eliberez astfel inima. Poate într-o zi visul meu va întâlni un alt vis şi-şi vor continua zborul împreună. Sau poate cândva se va reîntoarce la mine!

Vagabond (Sans toit ni loi)

“Vagabond (Sans toit ni loi)” (1985), the Agnès Varda’s fictional documentary, casting Sandrine Bonnaire for the roll of Mona Bergeron, “sans toit ni loi” (“Without Roof or Rule”), is more than a film about a drifter. It is a way of presenting the humankind by means of a strange, courageous woman.

Mona Bergeron, “the drifter”, is characterized by all the people she meets as her personality, or parts of it, were reflected in the soul- mirror of all these people. At the same time we come to see and know the world through her eyes and through her unexpressed thoughts. We get the feeling that our information is reliable not just because the camera follows her- we know from the beginning that this is an artistic device. But we accept the challenge in willing suspension of disbelief. Mona Bergeron’s story gains contour very fast, because there are so many angles from which the story is told.

Her nails are dirty, but she still has beautiful hands, and in the eyes of the others she appears as a free person. So she has something, something that other people, sometimes even the people judging her, do not have. Nobody wants her, people just use her: for sex, to quiet their tormented conscience, to stop feeling lonely, or just because they can read in her something they have never had, but they always wanted to. All she has is a tent and a backpack.

Looking carefully at her eyes, she seems to be happy in herself. When she smiles she makes a whole world. She does not need anyone. Her dirty nails, hands, clothes, backpack contrast with her inner beauty and with the other’s dirty minds and intentions. Under these circumstances it is difficult not to wonder who the real “drifter” is. In the end it is just a matter of perception: Mona is an exterior vagabond. Everybody notices her due to the life style she has chosen, but most of the people she comes to meet are interior vagabonds, so to speak, who have decided by different reasons to let the society shape their soul and mind.

Her relations with the women she meets are extremely interesting. For Yolanda, Mona and her lover are the symbol of the eternal love. Yolanda sees in Mona the life she has always dreamed of, but she had never had. Mona is beautiful, apart from her smell and her dirty clothes, independent, and she also seemed cherished in her lover’s arms. In other words, Mona, the vagabond girl, who travels from one part to another caring a backpack and a tent as all her possessions, sleeping outside even on a windy or snowy day, is, for Yolanda, a model of love and beauty.

For Mme Landier, Mona might be either the child she never had or maybe just an example of honesty, decency and sincerity. After facing death, Professor Landier feels the need to find and help Mona. What is her motivation? Is she the Good Samaritan doing good out of a fine heart? No matter her motivation, she is the only female in the film who kisses Mona. Her kiss has so much empathy and kindness that we do not truly care if she helped Mona just to quiet her conscience or for some other reasons.

Mme Landier also tries to get to know Mona. In front of Mme Landier’s questions, Mona raises a barrier, a wall. She is not used to have this kind of interest or to get attached, to care. Usually people do not ask her personal questions, because nobody cares about her answers. Mme Landier sees the best in Mona- a girl who has the courage to travel all by herself during the winter, to work from time to time just to have some money for bread, and who has the guts to be herself in each and every situation.

Observing Mona, Mme Landier is looking into herself; discovering Mona she is rediscovering herself. Mme Landier is strong and sensitive in the same time. Mirroring herself into Mona, Mme Landier realizes that this apparently tough girl must have a sensible side also. So she asks her ex-student, the agronomist Jean-Pierre, to find her; but he cares only about his auntie’s house and his own comfort and success. When he encounters Mona at the train station he is ashamed by the way she looks and tries to get out of there without saying hi or having anything to do with Mona.

The old Tante Lydie discovers in Mona a real person, honest and fun. Surrounded by falsehood and lies, Tante Lydie comes back to life in Mona’s presence. The scene in which they are drinking together shows us that for the almost blind old lady, Mona represents the essence lost long ago from her conversations and her social relations. In other words, one has to be blind in order to see deep inside someone else’s heart, in a heart to heart analysis. But this is not going to last either. Insecure both as a woman and as a professional, Yolanda kicks Mona out, afraid that the “fun girl” will steal her job and her boyfriend. When others are projecting theirs own fears on Mona, words are her only defense.

The shepherd’s wife- maybe a more conventional ugly woman before getting married- is also suspicious of Mona. She does not want to open her heart or her home to her, but submits her husband’s decision to host Mona for a night. Is the shepherd’s wife able to recognize in Mona the woman, her husband, the philosopher shepherd, always looked for? Mona makes her insecure and weak. Instead of controlling her fears and doubts, the shepherd’s wife prefers having Mona out of her household.

Mona is all and nothing in the same time. She is all a woman wants: she is beautiful, intelligent, and independent, on her own, without having to submit to somebody’s authority. She has charisma and exerts a big influence on the people she meets. But still she is nothing without nice clean clothes, a place to live, a job, and a stable relationship. In front of the people she comes to meet, Mona is a threat, an easy catch, a piece of junk, or a strange apparition. But still she remains in everybody’s mind, all the people she came into contact remember her very well. What makes Mona so special? Is it all about her clothes, or her dirt, her language or her backpack? She is poor and dirty, she is different, unconventional, and unique, with a strong personality; her beautiful qualities overcome her appearance.

Solemn music announces the beginning of the film. Joanna Bruzdowicz’s “La Vita” prepares us for what will follow. First we may think that this music’s role is to emphasize the theme of the film, but soon we realize that in this film we hear the music on its own, like another way of telling Mona’s story. It is not sound. It is the story told in a different way. Throughout the film we hear variations of the same song, which shows us that Mona’s story is one and the same from the beginning of the film till the end, even if her life has ups and downs. As the title of the song, “La Vita”, states, the images invite us to see life; surprisingly the story starts with a man finding the body of a woman on a field. Without any identity, she is nobody; she does not belong to somebody. The policemen think she died of natural causes. Nobody claims the body. But people remember her. She has had attitude and a strong personality even if she had no material possessions.

Do we humans actually understand each other? Do we really communicate? Mona wonders about life, about truth; she has left her job and her former life because she realized that she needs something else in order to exist, to give her life a purpose. But what is she looking for, why is she on the streets all by herself? We don’t know. There are no such details in the film. We don’t know her past, we don’t know her thoughts, and all we have are her actions, shown either directly or as told by the people she met during her journey. She is not talkative about herself. She remains a mystery. Who is she? Where is she from? We never find out.

Hungry, without any money, Mona goes to a bar, orders a coffee. She loves life, and when she hears music she seems to live in another world. But what is she hiding inside her? Why is she running away? Is it something or somebody? There are more questions than answers. We never find out all these details about Mona. Maybe because she is just an example, a random vagrant, but her story is or, at least, wants to be, universal.

Mona has her moments of happiness: eating caned food with her lover, enjoying a song at the bar, but nothing seems to last in her life. She cannot commit, she cannot stay. Some other times she is sad. When Mona sees that the painting is torn, we really feel her disappointment and rage. Mona is rejected, partly, because she is dirty, and she is aware of that. Society rejects dirt, even more than poverty. She lives her ostracism with courage and dignity. For some people Mona is a rebellious girl, which I think she truly is. She refuses to accept conformity and a so-called life just because people in general are doing it. She prefers to think, to be her own master.

The film is like a small circle, in which we rotate. With every single turn we identify more of the people who knew Mona. It is a double act of knowing: we know Mona through their eyes and we discover all these people through the way they dealt with Mona.