Al. Muşina, Scrisorile unui geniu balnear, Editura Aula, Braşov, 2007
Sub influenţa tratamentului balnear de la Olăneşti, Alexandru Muşina se metamorfozează în geniu. Departe de lumea dezlănţuită, de viaţa de zi cu zi, de afaceri, de nebunia oraşului, în nemişcarea staţiunii, Al. Muşina flecăreşte despre literatură. Şi pentru ca discursul lui să nu treacă drept unul ne-serios per se, îl organizează sub forma unor scrisori trimise din staţiune lui Virgil (Virgil Podoabă) şi Cis (Al. Cistelecan).
Prima pagină vine cu o declaraţie în spiritului căreia îmi pare scrisă întreaga carte: „Sunt român. Îngrozitor de complexat (cultural).” Şi nu am putut să nu mă întreb: oare putem pune semnul egal între condiţia de complexat cultural şi cea de român? Sunt românii într-adevăr complexaţi cultural? Ajunge să-mi amintesc că francezii scriau opere ce au rămas în literatura universală pe când la noi se puneau bazele scrisului în limba română. Şi francezii ştiu ce e literatura!
Scrisorile lui Al. Muşina, reale epistole voit revelatoare pentru fiecare dintre noi, cititorii, ating de nenumărate ori problematica mentalităţii româneşti. „Contestă-mă, dar nu mă duşmănii, ironizează-mă, dar nu mă urî! Nu mă trage înapoi în mlaştina ipocriziei fraternale, în cloaca ‚adevărului care trebuie să rămână între noi’, a lucrurilor care ‚nu trebuie spuse’ pentru out-sideri.” (p. 9), sau: „[…]cunoştinţele mele, când le propui să faceţi ceva, îţi explică: că nu se poate, de ce nu se poate. Şi depun în asta o energie, o subtilitate, dovedesc o tenacitate cu care –împreună – de mult aţi fi realizat ce le-ai propus.” (p. 17) E un „NU” spus ignoranţei. Dar câţi dintre români gândesc aşa? Câte persoane reuşesc să se bucure de succesul celor din jurul lor? Prea puţini aş spune.
Discursul alunecă uşor – şi la fel de natural ca o conversaţie dintre doi prieteni într-o noapte liniştită -, spre trecut, atingând un subiect, încă delicat, comunismul: „a fost fără voia noastră, ca în vis; şi refuzăm să ne amintim, să ne-o amintim.” (p. 11) Prea puţini dintre noi ştiu cu adevărat ce a fost în timpul comunismului. Prea puţin ne străduim să ştim, dar mult-discutata mentalitate românească îşi are bine înfipte rădăcinile în comunism.
Pentru a spori credibilitatea şi a potenţa tonul familial şi relaţiile fireşti, apropiate dintre corespondenţi, Muşina introduce din când în când replici de genul: „…cine dansează e bun în pat…” (p.9), „Orice femeie vrea să fie iubită.” (p. 70), „Culmea artei e să fii tu însuţi şi să se găsească cineva care să vrea să se ‚căsătorească’ cu tine.” (p. 71) sau „Cine mă împiedică să fiu ceea ce vreau să fiu?” (p. 15).
Scrisorile lui Muşina sunt un fel subtil de răsfăţ. O ştie şi autorul. Aşa că din când în când se întreabă retoric: „Mint? Mă răsfăţ?” (p. 11) sau afirmă: „ Pare că mă răsfăţ.” (p. 10). Nu e întrebarea, respectiv afirmaţia în sine un răsfăţ? Sau chiar faptul că cineva citeşte aceste gânduri aşternute pe hârtie? Oarecum răsfăţaţi suntem şi noi cititorii căci avem acces la uşa secretă ce duce la dezvăluiri din lumea literară românească. Astfel, fără măcar a fi scopul principal al „Scrisorilor”, ne îndeamnă la lectură, meditaţie şi reconsiderarea ierarhiilor literare româneşti. Dar de unde izvorăsc toate aceste informaţii? E Al. Muşina bunul samaritean cuprins de un exces de sinceritate sub efectul revigorant al băilor? Sau e intelectualul lucid, conştient că e şi el , la rândul lui, român, atins involuntar de complexul de marginalitate la care făcea referire încă din prima pagină? Lectura cărţii poate fi revelatoare în acest sens.
Uneori Muşina se lasă sedus de un exces de sinceritate, incluzând în textul scrisorilor detalii de care, probabil, numai destinatarii principali ai scrisorilor nu s-au mirat. Spiritul practic pare a înfrânge dorinţa de culturalizare, iar sinceritatea de care dă dovadă şi cu care se expune în public e surprizătoare. Îi permite însă mai apoi să atragă atenţia asupra „formelor fără fond” din cultura şi societatea românească. Dezvăluirile din culisele lumii literare condimentează scrisorile, oferindu-ne o imagine panoramică a lumii literare româneşti.
Din când în când, confund vocea lui Al. Muşina cu propria-mi voce, ca atunci când se întreabă (retoric): „De unde senzaţia de lehamite, de ancestrală şi abisală tristeţe? Din constatarea, pe de o parte, că mi (ni) s-au răpit cei mai frumoşi şi fertili ani doar pentru că nişte urmaşi de aşa-zis comunişti s-o ducă bine, azi, în combătutul Occident şi, pe de alta, că acest biet popor nu se mai trezeşte o dată […]” (p.45). Tonul familial, voit confesiv, aparent sincer, ne apropie de scriitorul epistolelor şi, în acelaşi timp, ne îndeamnă la meditaţie şi autocunoaştere.
„Scrisorile” se vreau şi o carte de vizită a lumii literare româneşti, aşa că le pot sluji drept „bibliografie de vacanţă” lectorilor mai puţini iniţiaţi în „tainele” literaturii române. E o lectură care fură, captivează şi delectează în acelaşi timp. Şi mi-a plăcut până la nebunie felul în care îl descrie pe Al. Cistelecan: „[…] iubeşti cu adevărat poezia, scrii excelent, nu te crezi buricul pământului. Ce-ţi lipseşte? Ştiu: ai prea multe calităţi. Şi, mai ales, eşti prea complicat. Prea romanian style.” (p. 160)
Tags: Al. Muşina, Literatură română, Scrisori
