Erosul eliberator

Paul Goma, Ostinato, Editura Univers, Bucureşti, 1991

Principala caracteristică a sufletului modern este alienarea. E de fapt o dublă stare de înstrăinare: de sine şi de ceilalţi (inclusiv de Dumnezeu), ca rezultat al lipsei de libertate şi a singurătăţii. Chiar în afara ghearelor închisorii, omul modern se simte captiv în această lume ce şi-a pierdut direcţia, în lipsa unui cârmuitor. În acest context, închisoarea se dovedeşte mai degrabă un element ce vine să grăbească recunoaşterea stării de condamnare, în care este obligat individul să trăiască. Artistul -ca om modern, devine mai sensibil, eroic chiar, în încercare sa de a salva lumea. Dar el e, întâi de toate, (un) creator ce încearcă să-şi salveze propria lui lume: lumea textuală în care pare că s-a refugiat. Ce mai poate fi făcut? Singura soluţie rămasă pare a fi revolta, pe care el o transcrie textual prin distrugerea canoanelor ce au dominat literatura tradiţională: atât la nivelul formei, cât şi în ceea ce priveşte sintaxa. Ostinato, romanul lui Paul Goma nu numai că se înscrie în modernism, dar, folosindu-se de tehnicile moderne, ne introduce în cea mai puternică închidere fizică posibilă: închisoarea.

Modernismul scriiturii nu este însă un scop în sine, ci doar modalitatea epică potrivită pentru a percepe cât mai intens lumea creată. Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară între cei patru pereţi ai celulei (un singur loc), pe parcursul unei singure zile, celula ne mai fiind doar topos, primeşte rang de personaj, e drept unul lipsit de prezenţa cuvintelor, dar nu „ne-mut” prin forţa prezenţei. „Acţiunea” e, aproape paradoxal, non-acţiune, concentrând „viaţa” din închisoare. Este suficient să cunoaştem o zi din această lume, pare a ni se spune, pentru a cunoaşte fiecare zi din această existenţă paralelă. Viaţa de deţinut se scurge fără prea multe ieşiri din rutină. Aceleaşi jocuri de table, şeptic, aceleaşi discuţii, poveşti şi mai ales aceleaşi vise ce ies din celulă, traversând curtea, deschizând poarta şi păşind în lumea de afară. Dar, de aici, din temniţă, nu se poate evada; nu ne rămâne decât urmărirea mişcării spiritului încătuşat. În condiţiile date, respectarea regulii de scriere a tragediei antice nu este decât o nouă mărturisire, subtextuală, a densităţii suferinţei, prezentă în fiecare atom al încăperi în care intrăm. Îmbinarea de tradiţionalism şi anti-tradiţionalism nu ne îndepărtează de la premisa ca Ostinato e un roman de factură modernă, ba dimpotrivă, e o re-confirmare fortificantă a statuării făcute încă din titlu.

Revenim; camera de liberare, nu e doar locul în care intrăm împreună cu Ilarie Langa încă de la prima pagină a romanului, ci pare a fi un spaţiu intermediar între afară şi înăuntru, trecut (poate viitor) şi prezent, şi, de ce nu, chiar între bine şi rău, sau rău şi mai rău. De aici, din camera de liberare, libertatea se vede dual: la un prin nivel e libertatea exterioară, ce poate fi redobândită prin eliberarea din închisoarea fizică, concretă, ce machiază însă adevărata libertate, cea interioară, cu care nu are decât o legătură accidentală. Numai aici, în această cameră a speranţei, a vieţii, indivizii, purificaţi prin arderea continuă pe rugul suferinţei, pot descoperii adevărata importanţă a libertăţii interioare. În această cameră de eliberare, deţinuţii îşi „pregustă libertatea” (p.5) devenind liberi chiar în închisoare, căci spiritul nu poate fi închis cu adevărat niciodată. Prin imaginaţie, povestire, vis, el prinde aripi ce nu au nevoie de nimic pentru a se înălţa. Dar tocmai această conştientizare a spiritului liber îl duce la revoltă, căci nimeni şi nimic nu are dreptul de a-i frânge aripile.

Revolta împotriva Sistemului- ce are cheia primei închisori (cea fizică), poate fi tradusă, prin extensie, ca revoltă împotriva lui Dumnezeu; în plină modernitate însă, Dumnezeu a murit- şi, s-ar părea, că, tocmai de aceea, uşa nu mai are clanţă. A luat Dumnezeu clanţa cu El? Sau noi ne-am distrus clanţele, cu aceeaşi inconştienţă cu care l-am omorât pe El? De pe stâlp, glasul deţinutului strigă disperat (în gol?): „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Singur, purtând păcatele întregi lumi-tăcere, deţinutul se simte abandonat. Abandonat de Dumnezeu şi separat de cei din afară, nu-i rămâne decât terenul larg al ficţiunii. Aici va re-crea lumea: lumea sa!

E o lume interioară prin excelenţă, a cărei unică direcţie este uşa: „Lemnarul se plimba, zvâcnit: cinci paşi, nu mai mult de cinci, totdeauna cinci- de la uşă. De fereastră nu-i pasă, pentru Lemnaru lumea demult nu mai are ferestre; doar uşă, ca celula; cu clanţa pe dinafară.”(p.5) Chiar şi privirea îi este refuzată deţinutului, căci lumea lui „demult nu mai are ferestre”. Nu numai că el nu mai poate privi afară, în lumea exterioară lui, în lumea fizic liberă, dar nici această lume nu mai are nici un contact cu el- nici măcar prin lumina şi căldura, care ar fi putut pătrunde printr-o fereastră. Fereastra este însă un surogat- prin ea nu se poate ieşi, se poate numai privi, iar deţinutul are nevoie de ieşirea pe care numai uşa i-o poate oferi.

Camera de liberare pare suspendată, fiind locul- asemeni calidorului, unde se întorc toate drumurile, de data aceasta, mentale, căci, nu numai că uşa este încuiată dar, deţinuţilor le-a fost furată până şi clanţa. Clanţa? Dicţionarul explicativ al limbii române o defineşte ca „mâner metalic montat la broasca uşii sau a porţii, care prin apăsare face să funcţioneze mecanismul de închidere şi de deschidere al acestora”. Şi ar mai fi un sens: „om- clanţa- un om care vorbeşte întruna (şi despre lucruri mărunte)”. Clanţa devine un dublu simbol, dublă cerere de libertate: ieşirea din închisoare prin apăsarea clanţei ce deschide uşa fizică şi revenirea în „afară”, şi libertatea cuvântului, libertatea de a vorbi întruna, vrute şi ne-vrute, fără necesitatea respectării unui cod al tăcerii asupra unor subiecte considerate „tabu”.

Clanţa este prima modalitate de eliberare. Dar pentru a o primi cineva trebuie să încerce a o obţine, trebuie să o ceară: „asta aţi vrea voi să cer să urlu pentru voi să-i zic ăluia cu cheie; Dă-mi clanţa mea, domnule!- dar voi, domnilor? Eeee, păi noooi, noi s’tem oameni sempli, ’mneata cu studii, de ai şi facutăţi, ’telectual fin Aici suntem cu toţii la fel, egali şi deţinuţi Om fi, unii mai iegali ca alde alţii, am fumat noi la chestia-asta, aşa că cere matale şi pentru noi, adică cere pentru ’mneata personal, de să nu fie plurale politice, că adicălea rebeliune-n locu de detenţie şi de pică ceva, ne pasezi şi noo, şi dacă pică cu şucăr ş’cu izolare şi bătaie, fii’mneata sănătos şi trage-o personal, ce să mai ne bagi şi pe noi, ăştia, prăpădiţii, poporu, dè, matale perso’” (p.19) Dar cine s-o ceară? Solidaritatea a rămas dincolo de uşă; de care uşă nu se ştie însă precis. Cel care nu a fost liber afară, nu este liber nici înăuntru. Şi, de această laşitate, profită cei din afara uşii: „cei-cu-cheie au făcut uşile fără clanţă pe dinăuntru, nu pentru că le-ar fi fost frică să ne piardă de muşterii, nu pentru că noi am putut-o apăsa şi ajunge dincolo de uşă la cerul şi iarba lui Dumnezeu, ce i-ar fi costat să pună o clanţă şi pe dinăuntru, din moment ce tot nu ne-ar fi fost de folos, ei au cele două zăvoare mici, zăvorul mare şi cheia, apoi tot deţinutul ştie: treci de uşa asta, ei şi?, dai de alta, de altele, uşile nu se isprăvesc înainte de termen- oameni buni!; oameni buni, cei cu cheia ne-au furat nu doar daravela cu care se deschide uşa, ne-au confiscat şi ceea ce nu se confiscă, nu-i omeneşte să se- uite…” (p.20) Dar nu de clanţă duc ei lipsă, ci de memorie, de ne-uitare, pentru a nu repeta greşelile de afară, care i-au închis aici.

Prin autocenzură omul se închide singur în cea mai straşnică închisoare, făcând prezenţa clanţei absolut inutilă- această prezenţă neavând puterea de a schimba cu nimic lucrurile, căci dincolo de uşă e o altă uşă într-un şir nesfârşit de uşi; şi mai dureroasă e însă lipsa încercării, acceptarea resemnată a acestei stări, dublată de speranţa că „celălalt” sau „altul” va cere şi nu va cere numai pentru sine, va cere pentru toţi. Tăcerea de afară e copiată în tăcerea dinăuntru. „Oamenii tac. Oamenii aşteaptă. Oamenii ştiu că în cele din urmă voi cere. Pentru ei, nu în numele şi al lor, s-au obişnuit să aştepte, să vadă dacă pot să se strecoare fără pagubă prin găuri date de alţii, străinii, fraierii, tolomacii, ai zice că neamul noastru a făcut, de veacuri, de milenii, pârnaie şi s-a dedat cu asta, cum îi mai zice, zi-i pe nume, capul-ce-se pleacă, pe aceştia neamul nostru îi împinge în faţă, în timp ce el se ascunde după colţ…” (p.20) Singur, lipsit chiar şi de prezenţa reală a colegilor de celulă, de suferinţă, deţinutului nu-i rămâne decât purtare propriului stâlp:

„Pornesc singur, pentru uşa mea
mă eliberez azi mâine
poimâne, [...]” (p.21)
în aşteptarea propriei eliberări.

Mai bine o poveste să spunem şi să trecem peste supărare. Clanţa nu ne va elibera. Trebuie găsită o altă soluţie. Mai simplă. Prin povestire, se iese din închisoare şi se re-intră –colectiv- în real, în lumea exterioară, prin intermediul ficţiunii. În camera de liberare timpul pare a trece mai greu decât de obicei şi numai poveştile-amintiri dintr-o altă lume, au puterea de a grăbii acul ceasornicului; în aer pluteşte mirosul libertăţii, dar ea nu poate fi nicicum gustată, doar „pregustată”. Purificare se face prin suferinţa produsă de aşteptare. Lumea exterioară e chemată înăuntru, spre a umple golul de sens al vieţii de deţinut, prin re-memorare. O a doua „clanţă” a uşii spre libertate se dovedeşte a fi femeia re-creată prin amintire, prin amintirea lui. E femeia transformată în mit, femeia ce aşteaptă şi face ca zilele să capete număr, numărul poveştilor despre ea: „… şi ce femeie, nenicule, uite-o- şi femeia asta aşteaptă şi-aşteaptă cum numai femeia ştie; nu-i logodnică, de să zici, nici nevastă şi nici nu trăiseră dimpreună, de să zici ce-i dulce la zis, poate că n-avuseră ocazia, timpul, domnule, după ce s-au cunoscut, peste el a dat ceasul rău: veniră, îl luară, îl duseră- io-te-aciia, la umbrelişte; pe şapte ani; [...] Nu mă aştepta cât-o-fi, aşteaptă-mă cât-oi-putea! [...] ea îl chiar aşteaptă, domnule! Îl aşteaptă de-adevăratelea, oameni buni, mai întâi şapte ani îl aşteaptă; după aia încă doi- că fu cu evadare; şi-ncă doi- altă evadare, unşpe-n cap şi devine că ea are treişunu şi, la vârsta respectivă, femeia intră în panică- altele, da, ea ba! Ea-l aşteaptă cum l-a aşteptat, e-n stare s-o mai ţină cu-aşteptăciunea încă pe-atâta… ” (p.30) Aceasta e Catinca, Femeia lui Ilarie Langa:
„te tragi cu un pas înapoi, în tine, iar acolo e ea,
femeia,
femeile din noi ştiu să râdă, să mângâie, ştiu să păşească, mirosind sfîşietor a ea, a femeie, ştiu să tacă, să aştepte cu credinţă+costum+ cerere” (p.62); dacă pentru clanţa-clanţă Ilarie trebuie să pornească singur, la această a doua portiţă spre libertate i s-au adăugat toţi colegii; şi Ilarie renunţase la ea, în speranţa că Dumnezeu (- după cât se apare „eliminat” doar parţial, sau înlocuit cu Altul) va vedea şi mai mult, va aprecia sacrificiul său:
„din primul an re-
nunţasem la Catinca, încetase de a mai fi doar a mea- de cînd se aflase printre deţinuţi povestea cu aşteptatul, rămăsese şi a mea, însă nu mai mult decât, de pildă, aparţinea lui Igna- las- că-i bine şi-aşa, fiindcă la Judecata de Apoi, mă ia Doamne-Doamne la-ntrebări
Ce bine ai făcut tu pe pământ?
Le-am dat-o colegilor pe Catinca, Doamne
Bine, treci de-a dreapta Mea” (p. 63)

Catinca ne apare (nouă şi deţinuţilor!) ca o punte între exterior şi interior, între lumea de afară şi cea dinăuntru, ca un fir de continuitate a vieţii, „căci toate podurile pot fi trecute prin femeie” (p.61). Dacă mama spre moarte a tuturor a fost Eva, căci, datorită ei a ajuns omul în exil, prin ieşirea din grădina paradisiacă -spaţiu limitat aflat sub protecţie Divină- şi intrarea în lume -spaţiu larg deschis, în care, paradoxal, omul este închis de chiar propriul lui păcat, în marea închisoare, Catinca e prototipul feminin al perfecţiunii răscumpărate, mama vieţii libere, prin chiar propria ei jertfire prin aşteptare. E o Eva ce nu dă ascultare Şarpelui, ci se lasă sacrificată de Adam pentru a salva astfel lumea. E chiar materializare supunerii, dar nu a supunerii oarbe faţă de un sistem material, ci a supunerii ce re-crează lumea prin obedienţă faţă de Tată(l). Şi mai e dovada vie că dreptatea nu s-a pierdut şi dacă dreptatea există, nici Dumnezeu nu e pierdut de tot. De undeva, El continuă să supravegheze lumea. Femeia-mamă potenţială, neatinsă de păcat, virgină, îşi oferă sânul matern, căci deţinuţii „nu-şi doresc ibovnice ci mame” (p.19), sau siguranţă, căldură, adăpost. Această Evă necreată din coasta adamică, ci însufleţită de chiar dorinţa ce l-a dus în lume, libertatea, îi deschide calea, prin puritatea şi ascultarea ei, la Dumnezeul responsabil peste deţinuţi, la cel ce îi ia la răspundere. Nu e biblicul Dumnezeu iubitor ce l-a creat pe om din ţărâna pământului, ce i-a dat apoi un răscumpărător pentru a-l scoate din exilul în care s-a aruncat singur, e un Dumnezeu anchetator, singurul la care se poate ajunge de aici, din închisoare.

Dar nici accesul la acest Dumnezeu nu este direct, nemijlocit. Ilarie Langa se aşează „la cucurigu”, în patul său suprapus „şi glasul i se înalţă aspru, hârâit şi cârcotaş” (p.175), pregătit pentru a spune povestea, povestea-şi: reiterarea prin crima sa a romanul dostoievskian „crimăşipedeapsă”. Prin Ilarie Langa vorbeşte acum un alter ego al lui Raskolnikov -ce cunoaşte istoria „eliberării” de suferinţă prin moarte, a mamei bolnave de cancer a lui Ilarie. Pentru amândoi uciderea unei persoane aflate în pragul morţii nu este blamabilă. Dacă Ilarie se face vinovat de euthanasierea mamei, Raskolnikov ucide dintr-o necesitate morală ce nu-l priveşte în mod direct: scapă societatea (în care el de fapt nu crede, sau nu vrea să creadă) de o persoană, în ochii lui, lipsită de valoare: „nu, nu la jaf s-a gândit, ci la inutilitatea ei, ce inutilitate!, mai mult, la faptul că era, cum să zic? Dăunătoare, sau aşa ceva…” (p. 175). Crima lor este, în această cheie, o faptă morală, pe care nu orice om are puterea de a o duce la îndeplinire. „….Şi te întrebi: care-i binele?, cînd e bine?, cum trebuie să arate acel bine?, e adevărat, porunca e să nu ucizi, dar ce, tu ucizi atunci când alini suferinţele aproapelui, atunci cînd le curmi? Doctorii spun că pînă în ultima clipă trebuie, eşti obligat să speri, să speri într-o minune, într-un medicament adineauri descoperit, desigur, totul e frumos şi creştinesc şi… şi… dar tu nu ucizi, de ce nu pricep ăştia?, bolnavul e condamnat, gata, şi bolnavul nu ţi-e duşman, nu-l pedepseşti, îl ajuţi, atunci de ce? de ce?…. ” (p.176) Neînţeleasă de societate, fapta lor îi întemnitează, mărindu-le revolta contra Sistemului şi a lui Dumnezeu. Dar, şi Ilarie şi Raskolnikov, deşi liberi, la o primă privire interioară, de convenţiile morale şi sociale, sunt cuprinşi, după crimă, de panică, de remuşcări, conştiinţa lor tormentată, fiind martorul ce se re-întoarce mereu în momentul crimei. Deşi este convins că a făcut ceea ce trebuia, Ilarie este „vizitat” în fiecare noapte de mama sa, făcându-l să trăiască la nesfârşit momentul dureros ce s-ar vrea uitat, şters. Aceasta este de fapt cea mai puternică pedeapsă a faptei lor: re-trăirea. Nici visul nu mai are „clanţa” potrivită, el transformându-se în fiecare noapte în coşmar.
„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”
„-ce bine ai făcut tu pe pământ?
-le-am dat oamenilor pe Catinca, Doamne
-şi?
-şi am evadat, Doamne, am evadat şi am văzut că e bine, am ucis şi am văzut că e bine, am îngenunchiat şi, pe ciment, mi-am scris crimaşipedeapsa şi am văzut că e bine şi era ziua a şasea, Doamne, fă să fie ziua a şasea astăzi, pentru ca mâine să poată fi a şaptea, în sfârşit a şaptea, şi să văd eu că e bine, iar a şaptea să nu-mi fie chiar de odihnă, să fie ceea ce este a şaptea zi, adică cea dinaintea următoarei prime zile, să se închege cercul şi să nu se închidă, ca să putem păşi mai departe, în întâia zi şi aşa, mereu, totdeauna.” (p.181) Apariţia unei femei este necesară în acest moment de mare tensiune interioară, pe de-o parte, pentru destinderea personajului colectiv, celula, şi, pe de altă parte, pentru a pregăti cea mai înaltă tensiune a romanul: întâlnirea cu Dumnezeu. Dar cum se poate produce aceasta?

Divinitatea ce părea mută pînă acum se autoinserează în poveste, luând „chipul” Marelui Inchizitor dostoievskian şi prefigurând Marele Inchizitor creat de Marian (colegul scriitor al lui Ilarie). Ilarie nu vrea decât vise „albe
pajişti oru
flori b ri
z

şi-încă-şi-încă:
o a m e n i f r u m o ş i” (p.189), sau somnul liniştit pierdut în fapta sa. Dumnezeu -Marele Inchizitor îl caută, dar Ilarie nu vrea să se lase găsit, nu vrea să stea de vorbă cu EL. „UNDE-EŞTI-ADAME” (p.192), acestea sunt primele cuvinte ale lui Dumnezeu ce dezvăluie adevărata identitate a lui Ilarie. El este Adam, cel dintâi- exilatul, şi cel de pe urmă ce înţelege să se sacrifice în folosul omenirii; el nu numai că începe lumea, dar o şi sfârşeşte (în închisoare?!) revalorizând-o. Aşa ajunge Ilarie-Adam angajat într-o discuţie inegală cu acest Dumnezeu, ce, ca iniţiator (de conversaţie) şi Mare Inchizitor, este singurul întreptăţit să pună întrebări. Apariţia nu este însă a Tatălui, ci a călăului, a asupritorului, a răstignitorului. Ca şi biblicul Isus, Ilarie-Adam, în calitatea sa cristică de ultim Adam, ştiindu-se deja condamnat, refuză răspunsurile sau încearcă doar o evadare din acest dialog inutil. Trezirea este salvatoare, aşa că se cuvine înaintarea unei rugăciuni Tatălui ceresc:
„Tatăl nostru carele eşti în ceruri fă ca măcar în noaptea asta să nu vină ea. Doamne, fă ca măcar în seara asta…
dar adoarme îna- inte de a-şi fi sfârşit rugăciunea şi, ca de obicei, jumătate pe burtă
degeaba, degeaba încearcă,
visează şi ştie că visează

şi ştiu că ştiu” (p.196) Numai Tatăl mai reprezintă salvarea, dar El refuză să-şi arate faţa, chiar şi în vis: „-Tată! Tată! mai strigă Ilarie. Întoarce-te să te văd!” (p.201) Sunt momente de maximă trăire emoţională, pentru evidenţierea cărora scriitorul recurge la folosirea unor metode avangardiste de scriere, ce transcriu delirul trăit de Ilarie în vis.

Teoriile muzicale pe care Ilarie Langa i le prezintă în continuare pictorului Oscar nu sunt decât o explicitare a muzicalităţii romanului, ce preia nu numai termenul muzical din titlu (În deschiderea dialogul purtat de Paul Goma cu Al. Cistelecan, publicat în revista Vatra- dialogul a fost publicat ulterior şi de Paul Goma în volumul Scrisuri, Editura Nemira, Bucureşti, 1999-, începând din aprilie 1992, până la mijlocul anului 1993, Paul Goma explică semnificaţia titlului Ostinato: „Ostinato este un cuvânt italian (înseamnă, desigur: obstinat, încăpăţânat, tenace) şi care în muzică indică modul în care trebuie… văzută (de către interpreţi, mai întâi), o piesă, aflată la temelia neschimbată, mereu aceeaşi a basului-ostinato. Prin extindere, ‚ostinato’ se numesc piese întregi construite pe basul ostinato- aşa cum există piese întregi intitulate ‚Andante’, ‚Allegretto’…”), dar şi o structură formală corespunzătoare. Refrenul, de exemplu, subliniază nişte puncte nevralgice, obsesii sau imagini, amintiri de care naratorul ce îl foloseşte încearcă de fapt să se elibereze. Că graniţele din cadrul literaturii sunt puse sub semnul întrebării ne-a convins nu doar nerespectarea canoanelor formale tradiţionale, dar şi poeticitatea şi muzicalitatea textului; se pledează, indirect, pentru arta totală: un roman complet, atât din punct de vedere formal, cât şi tematic. În acelaşi spirit este creată şi alianţa dintre proză şi vis. Visul nu trebuie însă inserat literar în text; asemenea muzicii ce trebuie simţită literă cu literă, rând cu rând, pagină cu pagină, şi visul trebuie perceput, şi pentru aceasta, trans-pus: din psihicul individului, pe hârtie. Ideal ar fi ca trans-punerea să meargă chiar în paralel cu visarea, pentru fidelitatea (trans)scrierii.

Tulburătoare este şi „cum să-i zic, o… transpunere în altă tonalitate sau, mai exact o transcripţie pentru un alt instrument, a Marelui Inchizitor” (p.251) realizată de Marian, unde este reluată problema libertăţii. Revenit pe pământ Isus este întemniţat din nou de oamenii Marelui Inchizitor, tocmai pentru că a avut curajul de a le re-da oamenilor libertatea prin jertfa depusă la prima sa prezenţă: libertatea din exilul, până atunci nelimitat temporal, al păcatului şi al morţii: „Cum de nu te-ai gândit că, aşezând pe umerii omului o povară atât de grea ca libertatea de a alege, până la urmă va ajunge să pună la îndoială până şi chipul tău şi să tăgăduiască adevărul propovăduit de tine? În felul acesta ai pus la cale surparea împărăţiei tale şi n-ai nici un drept să arunci vina pe alţii. [...] Eu îi voi convinge că vor fi cu adevărat liberi numai atunci când îmi vor depune libertatea lor la picioare când mi se vor supune cu desăvârşire…” (p.251) Marele Inchizitor creat de Marian, asemenea Big Brother-ului creat de Orwell, e de fapt totalitarismul ce-şi propune educarea unui om nou, de fapt om-robot comandat de la Centru.

Şi totuşi minunea se întâmplă: Ilarie Langa este eliberat (în a treia şi ultima parte a romanului). Dar libertatea din vis nu este libertatea (reală) la care se întoarce, căci „nu eram noi, cei care-am fi vrut să fim ” (p.383) Nici întâlnirea cu Catinca nu este Întâlnirea visată; ea se sacrificase asemenea lui. Trăise aceşti unsprezece ani într-o închisoare a inimi, prin care nici trupul nu era liber, de parcă şi ea trebuise să fie de asemenea victimă. „Sfânta Catinca” a închisorii îl aşteaptă şi afară, continuându-se astfel legătura dintre cele două lumi. Neputându-se elibera cu adevărat de experienţa închisorii, chiar locul lui Ilarie în societatea în care a re-venit este pus sub semnul întrebării.

O serie de probleme precum posibilitatea pedepsirii foştilor călăi, obligativitatea victimelor de a depune mărturie, revin obsesiv în mintea lui Ilarie. Întâlnirea cu un fost coleg de facultate şi de închisoare este de asemenea deziluzionantă. Ajuns scriitor, Marian, căci despre el este vorba, vrea să mai aştepte înainte de a scrie despre suferinţele trăite în închisoare pentru a putea scrie cu detaşare. Care este motivaţia scrisului, publicarea sau depunerea de mărturie? Răspunsul ne este oferit într-un dialog dintre Catinca şi Marian:
„- [...] Iar ca să scrii, ai nevoie şi de altceva decât de hârtie, creion şi talent. Nu crezi?
- De curaj, evident, a oftat Marian.” (p.399)

Chiar şi această pledoarie pentru literatura depoziţională constituie o trăsătură a literaturii de factură modernă, prin artistul ce devine conştient că schimbările din planul tematic trebuie să urmărească realitatea. Cu Ostinato proza românească devine cu adevărat realistă (şi nu în sensul păşunist), prin simţirea şi transmiterea „realei realităţi” a societăţii româneşti, chiar prin filtrul ficţiunii, al literarităţii. Re-dând viaţă vieţii din închisoare, combinând într-o formulă originală depoziţia martorului cu imaginaţia născătoare de ficţiune a scriitorului, Paul Goma reuşeşte să depună o dublă mărturie: despre închisorile din România şi despre un scriitor ce deţine secretul topirii mărturiei în literaritate- Paul Goma însuşi!

Tags: Comunism, Literatură română, Ostinato, Paul Goma