Radu Pavel Gheo, Dan Lungu (coordonatori)
Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 320 p.
“Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism” e o carte ce cu greu se poate lăsa din mână. Am devorat-o în mai puţin de 24 de ore, iar când am realizat că am terminat de citit ultima pagină, am început o relectură, e drept, selectivă. Şi simt că aş putea să o tot ţin aşa, citind şi recitind, aducând trecut, uitat prea devreme, în prezent. ”Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism” e o carte-puzzle, construită din punerea împreună a pieselor existenţei mai multor femei din domeniul culturii în general şi al literaturii în special.
M-a impresionat în special însemnarea Doinei Ruşti, căreia i-am descoperit de curând proza scurtă. Am trăit şi eu în comunism şi-mi amintesc foarte bine cum miliţia bătea la uşa părinţilor mei în speranţa de a găsi o scuză pentru a-i aresta. Dar cu toate acestea, încă nu pot să cred că o femeie, scriitoare sau nu, educată sau nu, o femeie pur şi simplu, a trebuit să treacă printr-un avort fără voia sa. Nu pot să cred că aşa ceva s-a putut întâmpla cu adevărat. În textul sugestiv intitulat “Ginecologii mei”, Doina Ruşti povesteşte cum, fără să fi fost însărcinată, a fost supusă unui chiuretaj de verificare. Mă întreb, cât de sadic trebuie să fie un medic pentru a recurge la o astfel de practică, cât cunoşte un astfel de ginecolog trupul femeii şi mai ales impactul psihologic pe care un avort îl poate avea asupra unei femei. Dureros! Dar sigur, în comunism, omul conta cel mai puţin.
Dureroasă mi s-a părut şi însemnarea din deschiderea cărţii, “Sarsanela”, semnată de Adriana Babeţi. O “ştiam” coautoarea romanului “Femeia în roşu” şi profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, dar nu mi-am imaginat-o niciodată în postura de stâlpul familiei, femeia devenită bărbat datorită responsabilităţilor puse pe umerii ei. De la început Adriana Babeţi mărturiseşte: “m-am gândit să scriu despre această întruchipare a mea de femeie-asin, catîr sau chiar de cal care a străbătut istoria României din 1953 pînă în 2007, cînd la pas, cînd la trap.” (p.18) Într-o lume în care femeile devin peste noapte (după noaptea nunţii) “furnicuţe împovărate” (p. 20), bărbaţii lipsesc sau au dispărut pur şi simplu din peisaj. Relatarea înduioşează şi fără să vrei te apropii de text ca de o persoană, o priveşti în ochi şi-i asculţi povestea. Vrând-nevrând gândul mă duce la mama şi plasele pe care veşnic le-a cărat şi ea. În drum spre buni, de la buni, la cumpărat de lapte cu cei trei iezişori după ea, după pâine, după bem-bem la aprozar sau la colţ după salam. Şi toate astea mi s-au părut activităţi normale, căci am fost atât de obişnuită să le văd zilnic.
Aproape de absurd, tulburătoare şi comică în acelaşi timp, mi-a părut relatarea Adrianei Babeţi în care descrie cum a căzut într-o seară de decembrie într-un şanţ. Ar putea părea o glumă, dacă nu am simţi seriozitatea din spatele fiecărui cuvânt: “Mă zbugui din toate încheieturile şi încremenesc în genunchi, fără să dau drumul cofragului şi celor două plase, cu faţa înfiptă într-un zid de pământ. Stau aşa preţ de câteva minute crezând că visez. [...] Îmi dau seama că sunt într-un şanţ adând de peste doi metri, fiindcă nu ajung nici cu vârful degetelor la marginea lui.” (p.31) Am avut şi eu o vecină care a căzut în canal, în plină zi, pe un bulevard destul de umblat. Dar i-au sărit oamenii în ajutor şi în afară de sperietură şi ruşine, nu a păţit nimic. Adriana Babeţi nu a avut însă norocul asta. În întuneric, caută ajutor: “Strig domnule am căzut sînt în groapă şi întreb n-aveţi cumva o lanternă. Domnul răspunde nu n-am. Şi adaugă nervos nu vedeţi că sunt orb. Zic cu vocea pierită nu domnule nu văd mi-am pierdut ochelarii şi nu-i bec pe stradă.” (p. 32) Doare absurdul situaţiei. M-a surprins însă plăcut deschiderea cu care autoarea vorbeşte despre situaţiile penibile prin care a trecut. Sinceritatea mărturisirii ne apropie şi mai mult de experienţa descrisă, aşa că părăsim cotidianul pentru a intra în lumea textului.
Anamaria Beligan vorbeşte despre “umilul şi ubicuul chilot tetra” (p. 47) pe care mi-l amintesc foarte bine şi eu. N-am suferit însă prea mult din cauza asta, copil fiind la vremea aceea. Îmi amintesc însă foarte bine discuţiile “oamenilor mari” despre fetele “uşoare” sau despre cele care purtau în pântec semnul vinovăţiei lor. N-am conştientizat niciodată ca de fapt comunismul a presupus şi un anume tip de sexualitate. Viaţa intimă era controlată nu numai prin interzicerea avorturilor şi absenţa contraceptivelor sau prezervativelor, dar şi prin presiunea exercitată de societate asupra tinerilor de a se căsători la o anumită vârstă. Stupid! Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost viaţa mea în acele condiţii. Cu siguranţă tot departe de România aş fi fost sau poate undeva prin închisorile comuniste, cot la cot cu Goma.
Despre lipsa apei calde, despre cartea care nu i-a mai fost publică, despre emigrarea în Germania şi incapacitatea germanilor de a înţelege viaţa din România comunistă vorbeşte pe larg Rodica Binder în însemnarea intitulată “Chiar aşa?”. Am primit şi eu răspunsuri din astea, am văzut şi eu feţe suspiciose la auzul acelei realităţi. La fel ca şi Rodica Binder am realizat că nimeni din afară nu poate înţelege cu adevărat ce am trăit noi sub comunism. Şi m-am oprit din a povesti. Cu toate acestea dorinţa de a fi crezuţi şi înţeleşi este una dintre cele mai puternice dorinţe umane. În cazul de faţă, doar o altă luptă cu morile de vânt.
Sanda Cordoş vorbeşte despre ce a însemnat să fii studentă, mama şi femeie în comunism. Doctrina militară servită pe pâine, îi făcea zilele de joi insuportabile. Vata se procura cu greu, la fel ca şi anticoncepţionalele “administrate după sfatul benevol al unui (mai) cunoscător” (p. 137) Nu se vorbea deschis despre sex, menstruţie sau sarcină. Şi mă întreb, de ce trebuie să ne ascundem de naturalul vieţii?
Am savurat însemnarea foarte bine scrisă a Simonei Popescu, “HoRor! Cool!”. Blugi, pufinas, solar, groză, Mirela, the Army, Jubileu, oglindă, sac, umeri, asortată, Kim Wilde, roz, sunt cuvintele-cheie în jurul cărora îşi construieşte Simona Popescu rememorarea. Mi-am amintit desigur de cât de doriţi erau blugii, de pantalonii de stofă pe care trebuia să-i port în lipsa blugilor, de umeraşele pe care nu am putut să le suport niciodată şi pe care le tăiam de îndătă ce noile achiziţii vestimentare ajungeau acasă, de profesoarele asortate, adevărate vedete ale urbei. Citând-o pe Feli, prietena sa, Simona Popescu spune: “(Co) Ne-a luat dreptul la feminitate. Co a fost înainte de toate un atentat la feminitate…” (p.215) Poate cineva să o contrazică?
Fiecare experienţă e deosebită şi totuşi femeile- scriitoare provocate de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu să dezvăluie experienţa lor în comunism, au atât de multe lucruri în comun: greul vieţii, povara de a nu avea o adevărată alegere, falsul cotidianului, lipsa produselor de strictă necesitate, lipsa produselor de igienă personală, continua luptă pentru produse considerate azi banale.
“Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism” e o carte ce nu se uită uşor. Readucând trecutul în prezent, cartea ne îndeamnă, indirect, la meditaţie, rememorare, analiză a trecutului. Suntem tributari comunismului mai mult decât realizăm şi mai mult decât ne place să recunoaştem. Dacă vrem să reuşim să scăpam de acest handicap, va trebui întăi de toate să recunoaştem deschis, aşa cum fac autoarele acestei cărţi, să înţelegem ce ni s-a întâmplat pentru a vedea cum putem să depăşim acel moment vin istoria noastră personală şi naţională.
