Copacii din curtea din spatele casei mele

S-a lăsat seara. Frigul de afară face copacii să pară atât de triști. Parcă mai ieri copacii zâmbeau la soare, lăsându-și frunzele răsfățate de razele delicate ale soarelui. Dar ieri a trecut și ziua de azi aduce ceva nou, diferit. E mereu așa, și, parcă, totul se mișcă atât de repede încât cu greu reușim să ne dăm seama că ieri a trecut, că o realitate e înlocuită de o alta.

Uneori sunt și eu precum copacii din curtea din spatele casei mele.  Un anotimp e înlocuit de altul mult prea repede, fără să pot să mă bucur îndeajuns, sau să-i spun, pur și simplu, nu pleca. Ca frunzele copacilor din spatele casei mele sunt și unii oameni ce-mi apar cale. Cresc în ochii mei precum frunzele alintate de ploile din aprilie. Se maturizează și ating un punct stabil de frumusețe. Dintr-o dată e vară. Soarele strălucește, păsările cântă, frigul și zăpada din timpul iernii sunt de nebănuit. Printre frunze domnește liniștea. Uneori un vânt blând le adună într-un cântec. 

Pe nesimțite timpul se scurge, precum nisipul ce cade într-o clepsidră. Toamna aduce ploile, vântul, răcoarea și mai apoi frigul. Liniștea de peste vară e înlocuită de freamătul generat de vânt. Și frunzele încep să-și schimbe culoarea. Verdele crud e mai întâi înlocuit de un verde palid. Apoi, una câte una, frunzele încep să-și schimbe culoarea: unele îngălbenesc, altele sunt ruginii, altele de un roșu crud. Copacii își schimbă fața și aproape peste noapte, curtea din spatele casei mele e de nerecunoscut. Copacii au aceleași linii, aceleași ramuri pe care le știu. Și totuși e atât de diferit!

A mai rămas puțin timp. La următoarea furtună, gazonul va fi complet acoperit de un covor multicolor de frunze… moarte. Și uite așa copacii din curtea din spatele casei mele vor rămâne goi. Ramurile acoperite altă dată de frunze, nu vor mai avea nimic care să le îmbrace. 

Se apropie iarnă. Soarele nu mai strălucește ca altă dată. Privesc pe fereastră și-mi spun: azi curtea din spatele casei mele e mai tristă ca oricând. Nu pot face nimic, așa că îmi întorc privirea gândindu-mă că în curând prima ninsoare se va lăsa delicat peste oraș. Fulgii de zăpadă, în dansul lor spre pământ, vor redecora curtea din spatele casei mele. Pentru câteva luni copacii vor părea amorțiți, nu doar goi.  Dar apoi, când iarna va pleca în sfârșit, când soare va străluci și încălzi din nou, copacii din spatele casei mele vor reveni la viață. Noi frunze se vor naște, pentru un nou început.

P.S. Nu așteptăm cu toții uneori să iasă soarele și să o luăm de la capăt?

Frânturi de gând

Privesc din ce în ce mai des in juru-mi. Descopăr în fiecare zi câte ceva sau pe cineva. Nu pot să mă mir ce lung e drumul pe care l-au parcurs unii oameni în încercarea lor de a se ascunde de ceilalți. Și mă întreb: dacă alegem să ne trăim viața în spatele unei măști, cu ce ne alegem la sfârșitul vieții? 

Frunzele au căzut. Covorul pufos format s-a descompus încet sub atingerea delicată a ploii. Soarele strălucește. Dar e ceva amenințător în zâmbetul lui. Razele sale delicate nu ne mai protejează de frigul care s-a lăsat peste oraș.

Alergăm în mersul nostru spre nicăieri. Ne grăbim, deși nu avem neaparat o direcție. Pășim pe străzi necunoscute, fără să ne uităm pe o hartă. Și apoi, într-o zi, descoperim că ne-am rătăcim și ne întrebăm cum a fost posibil așa ceva? Uităm prea des să ne privim fața în oglindă sau să ne lăsăm sufletul să se reflecte în noi, în ceilalți, în ceea ce facem. Preferăm prea des neimplicare, implicării. Pare mai simplu, mai ușor. Fără complicații.

TO BE CONTINUED…

Not Without My Daughter

Betty Mahmoody, William Hoffe, Macmillan, 1988

Am devorat aseară ultimele 200 de pagini ale cărții “Not Without My Daughter” (“Numai cu fiica mea“), de Betty Mahmoody și William Hoffer. Citisem cartea cu ani în urmă, în România, dar după ce am văzut filmul (cu Sally Field, Alfred Molina), în urmă cu câteva săptămâni, mi-am dorit să citesc cartea în original.

E o carte simplă, dar o lectură pe cât de ușoară, pe atât de captivantă. Prezintă povestea adevărată a unei mame, Betty Mahmoody -autoarea însăși-, ce-și duce fiica în Iran, pentru a vizita familia soțului ei.  Cartea aceasta e, fără doar și poate, punerea în cuvinte a coșmarului pe care Betty și fiica sa, Mahtob, l-au trăit în Iran. Foarte repede vacanța în iran se transformă în închisoarea Iran. Familia fericită din America se schimbă peste noapte în familia sfâșiată de dramă și conflice. Tatăl iubitor, grijului și atent e înlocuit de un dictator imposibil de recunoscut, fanatic religios, condus din spate de extinsa sa familie iraniană. 

Dragostea, bucuria, răsfățul și liniștea sub semnul cărora evolua viața acestei familii în Statele Unite, sunt înlocuite cu teroare, lacrimi, răutate gratuită, violență verbală și fizică. Nu am putut să nu mă întreb cum reușesc astfel de oameni să se privească în oglindă, să-și întâmpine prietenii sau chiar să facă dragoste cu cea pe care au supus-o unui astfel de tratament. Unde  a dispărut umanitatea lor? Ce s-a întâmplat cu omul acela fascinant de care s-a îndrăgostit Betty și cu care a avut o fiică? Fețe și iar fețe. Măști care uneori le vin personajelor care le poartă atât de bine încât pentru o vreme se confundă cu adevărata lor identitate.

Când în sfârșit descoperă cine e bărbatul de lângă ea, Betty alege să își salveze fiica din această lume dominată de reguli absurde, în care femeia are doar dreptul de a se acoperi și a-și sluji familia.  Încearcă imposibilul: evadarea din marea închisoare numită Iran. Fără documente, fără a cunoaște limba sau a avea o persoană de încredere își croiește drum prim mulțimea de necunoscuți, din dragoste pentru fiica sa, la care se încăpățânează să nu renunțe. Nu-i rămâne decât încercarea nebunească de a fugi din Iran, de a-și pune viața în mâinile unor necunoscuți care o vor trece granița.

Povestea lui Betty Mahmoody e uneori dramatică, alte ori pur și simplu sfâșietoare. Dar mai mult decât orice, cartea ei e despre puterea incredibilă a unei mame, a unei femei hotărâte să nu renunțe, să nu se lase învinsă de bărbatul în care (s-)a (în)crezut. E un exemplu de curaj, forță, credință și speranță. A refuzat să se lase învinsă și astfel a câștigat lupta împotriva soțului opresiv și a familiei acestui, dar mai mult decât orice a câștigat în lupta împotriva unui întreg sistem, a birocrației și nedreptății.

Boston Symphony Orchestra

Plutesc pe ritmurile muzicii, mă las purtată de gânduri, vise sau frânturi de realitate. E atâta frumusețe încât simt că trebuie să închid ochii și să răpesc frumusețea în mine. Dar nu am nicio putere. Muzica învinge, mă răpește în lume ea magică. Nu mă împotrivesc. O urmez pur și simplu. Cu ochii închiși mă las purtată în voia ei.

Simt cum un zâmbet prinde contur pe buzele mele. Accept vraja și mă simt furată de moment. Parcă aș vrea să pot opri timpul. Îmi spun: “E atâta frumusețe în viața mea!” Părăsesc cotidianul pentru a intra într-o lume a sunetului, a armoniei, a păcii. Mă rup de realitate și de prezent. Călătoresc în timp, înapoi în trecut. Nimic din agitația de afară nu mă mai atinge. Vocea viorilor e tot ce mai pot auzi. Ritmurile lui Strauss îmi inundă nu doar sufletul, ci parcă fiecare celulă. 

Nu pot să nu mă gândesc la persoana care a compus o astfel de muzică. Câtă intensitate în simțire, ce “simț imens” și ce putere de exprimare. În această lume plină de farmec și frumusețe, mă simt tot mai mult ca un punct. Mă bucur însă că exist pentru a o admira, observa și a mă lăsa sedusă de ea, muzica. Pe ritmurile muzicii simt cum prind aripi. Zbor!