Culorile curcubeului îmi șoptesc o poveste pe care știu că am mai auzit-o undeva. E o poveste despre viață, despre zilele cu soare, de un galben cald ce se joacă printre șuvițele părului meu; o poveste despre zilele cu ploaie, în care umbrela mea transparentă cu străluciri de argint mă protejează de orice agresiune, lăsând însă să cadă, din când în când, săruturi delicate ce-mi răsfață pielea catifelată.
Și uite așa zilele trec. După soare și ploaie, vine zăpada. Îmi iau cizmele la purtare, aparatul de fotografiat în spate și un prieten să-mi țină companie. Printre fulgii de zăpadă ne întrebăm ce culoare să-i dăm zilei deja atât de gri din cauza zăpezii. Nici râul nu ne inspiră într-o astfel de zi, pare mai trist ca nicodată. Intrăm într-un bar și terasa acum acoperită cu zăpadă ne amintește de zilele de vară. Îmi spune cald și senin, ca și cum oamenii nu s-ar despărți niciodată, că ar trebui să venim aici la vară. Refuz să-mi fac planuri, zâmbesc și cred că nu o să ne prindă vara pe aceeași stradă.
Culorile curcubeului îmi amintesc că frumusețea nu are o singură culoare. Că farmecul rezultă din alăturarea aceasta incredibilă de culori. Zâmbesc și aleg să mă bucur de fiecare culoare în parte și de toate combinațiile posibile. Alătur o zi blue, uneia roz. Cine știe ce culoare are ziua de mâine?
P.S. Recunosc: uneori nu-mi place culoarea zilei pe care o trăiesc. Și atunci, de undeva, de nicăieri și de peste tot, apare cineva capabil să schimbe culoarea unei zile. Și ziua aproape pierdută se colorează precum cel mai frumos curcubeu ce apare pe cer după ploaie.
