”Ai citit vreo carte care să aibă un asemenea impact asupra ta încât să îţi dea peste cap percepţia asupra realităţii? Nu să îţi schimbe ideile, nu să îţi revoluţioneze gândirea, ci să te facă, pentru un moment, să nu mai ştii pe ce lume eşti, la propriu?” (capricornk )
”Quo vadis”, de Henryk Sienkiewicz, e o carte cu totul și cu totul specială pentru mine. Foarte probabil nu aș fi existat dacă acestă carte nu ar fi fost scrisă. Să vă explic. Undeva, într-un oraș din România, o tânără citește o carte. Impresionată, decide, de-l va găsi vreodată pe cel pe care-l așteaptă, în ipoteza în care vor avea o fiică, să o numeacă Ligia, precum personajul feminin principal din ”Quo vadis”. Într-un alt oraș din România, un tânăr citește o carte. Impresionat, decide, de-o va găsi vreodată pe cea pe care o caută, și dacă vor avea o fiică, să o numească Ligia.
Timpul a trecut, pe nesimțite, lăsând praful să se aștearnă peste vise. Într-o zi, într-un oraș din inima Transilvaniei, el și ea se întâlnesc în sfârșit. E prea devreme pentru a realiza că visează același vis, dar încet încet visele lor se scutură de praf și ies la iveală. Se cunosc și se plac. Se căsătoresc. Au doi fii și un nume pentru fiica lor, ce pare a se lăsa așteptată. A treia încercare, precum în basme, e izbutită și visul, visat pe rând de cei doi și, mai apoi, împreună, se materializează. Numele și persoana se întâlnesc și se leagă pe viață.
Așa am ajuns să port numele eroinei din romanul lui Sienkiewicz. Cu mult înainte de a învăța să citesc am auzit de cartea asta cu nume misterios -cel puțin pentru mine, la vârsta aceea. Timpul a trecut și am ajuns, parcă zburând printre jocuri și cărți, la vârsta primei iubiri. Și într-o seară, urmată de o noapte, mult mai scurtă decât alte nopți, am citit pentru prima oară ”Quo vadis”. Timpul a rămas undeva suspendat. Pentru o vreme am auzit huruitul trenurilor ce intrau sau părăseau gara. Dar și trenurile au dispărut după un timp. În patul meu cald, cu cartea în brațe, am pășit în lumea fascinantă pe care o descoperiseră părinții mei cu ani în urmă și care, le-a schimbat existentă. Cartea a preluat controlul asupra vieții. Nici somnul, nici lacrimile, nici vocea mamei care mă îndemna să sting lumina și să dorm, nimic nu m-au putut despărți de povestea Ligiei.
Anii au trecut și după noaptea aceea aproape magică au venit multe alte nopți. Alte lecturi, alte povești, alte trăiri. Și totuși ”Quo vadis”/ ”Încotro omule” e la fel de aproape de inima mea, ca atunci, în noaptea descoperirii, seducției dintâi.
