Plouă. Azi soarele s-a ascuns de mine. Aș vrea să-i spun că mi-e dor de săruturile sale suave ce mă fac să visez la primăvară. Dar nu, nicio șansă să se arate azi. Totul e gri! Încerc să topesc monotonia cu o ceașcă de cafea neagră. Gândurile refuză să se lase transformate în cuvinte. Se vor căutate precum un copil ce se bucură pentru întâia oară de descoperirea jocului de-a v-ați ascuns.
Nu renunț. Încep un nou paragraf și-mi propun să mă las inundată de gânduri. Fețe cunoscute, idei asupra cărora m-am oprit în ultima vreme îmi apar dintr-o dată în minte. Zâmbesc pentru că știu că ceea ce trăiesc acum, deși departe de țară, de familia mea, de patria mea de limbă, e ceva special. Și totuși mi-e dor de bătrâna Europă. Din nou îmi doresc să fiu în două locuri în același timp. La prima vedere, ar putea părea o dorință egoistă. Dar simt că nu pot renunța, definitiv, nici la America, nici la Europa. Mi s-a spus că aceasta e eterna condiție a dezrădăcinatului, a celui care se desparte, cel puțin aparent, de țară. Fără să vreau gândul mă poartă la Paul Goma și al lui exil. Nu doar din România iubită în care nu și-a găsit nicicum locul, ci exilul din literatura română.
Și nu am putut să nu mă întreb: ne despărțim oare cu adevărat de oamenii sau locurile care nu mai sunt în viața noastră? Sau dimpotrivă continuăm să purtăm toate acestea cu noi pe parcursul întregii vieți? Și ce înseamnă a lăsa în urmă, dacă avem mereu cu noi oamenii pe care i-am cunoscut și iubit, locurile dragi?
Părăsind România m-am despărțit de o întreagă existentă. Simt că am lăsat în urmă o Ligia care acum mai există doar în inimile celor dragi sau în amintirile mele. Reminescențe ale Ligiei celei de atunci, o întâlnesc pe Ligia cea de azi prin fiecare rememorare- voluntară sau involuntară. Unele amintiri sunt vii, limpezi, trăite parcă ieri, pe când altele sunt ireale, file desprinse dintr-o carte citită sau răsfoită cu mult timp în urmă. Ajungem astfel să fim personaje ale cărții pe care o scriem la trecerea fiecărei zi.
Plouă. Sorbesc o gură de cafea și o voce îmi spune că ar trebui să mă opresc din aberat. O altă voce îmi șoptește însă că e totul ok. Zâmbesc la gândul că până și gândurile mele ar vrea să fie în două locuri (direcții diferite) în același timp și reduc totul la tăcere. Poate că mâine soarele va străluci și atunci mă voi lăsa iar alintată de razele lui delicate.
