Frunzele copacilor din pădure radiază sub lumina blândă a soarelui după-amiezei. Liniștea naturii se amestecă cu vocile suave ale copiilor. Râul pare liniștit și doar freamătul pădurii pare a răspunde neliniștii din sufletul meu. Aștept… aștept… aștept… am numărat zilele, dar apoi zilele s-au transformat în ore. Mă încăpătânez să nu mai număr orele, să las timpul să treacă în neștire, în speranța, nespusă, că, poate, astfel, timpul va trece mai ușor, mai repede.
Ce ciudată e percepția mereu relativă a timpului. Uneori aș vrea să pot să opresc timpul din curgerea lui prea rapidă – mai ales în oraș, unde ritmul vieții este foarte alert. Și apoi, alte ori, timpul pare a se așeza de-a curmezișul asemeni unui catâr și refuză să treacă, să-mi aducă mai aproape, mai repede, clipa atât de mult dorită.
Și atunci ce e de făcut? Să mă resemnez? Să-mi ocup timpul cu altceva? Să evadez în natură sau pur și simplu în vis? Să accept cumva joaca aceasta a timpului cu mine?! Sau poate să lupt și să-i arăt timpului că îl pot înfrânge, că-i pot schimba încăpătânarea?! Zâmbesc la idea mea năstrușnică de a mă juca cu timpul. Ar fi cu siguranță doar o altă încercare don- quijotescă menită să stârnească fie hazul celor care nu și-au dorit nicicând să grăbească sau să oprească mersul timpul, fie un oftat din partea celor care înțeleg exact despre ce vorbesc.
