Archive for the ‘cărţi filme cultură’ Category

Jeremy

May 7, 2009

 Jeremy is a song by Pearl Jam. This is my reading of the song, nothing more, nothing less! ☺

The song starts with Jeremy in a place he calls home. This location has nothing warm and cozy, nothing truly familiar, nothing really appealing to him. All he wants is to escape from this environment. In his locked room, he starts drawing pictures of mountains tops, those far away places where he could possibly feel happy, and be strong. In those remote places he could be himself, not (a) nobody, but somebody, a different person.

His arms raised in a V are nothing but a loud attempt to grasp the sky, the limit, a strong image of the ultimate freedom. His arms are expressing what his words are unable to say, are reaching for attention. He can’t escape from this world without making one last try to stop all this pain he feels inside. So he’s sending out desperate signals to a world that never had or wanted him.

Death is following him everywhere: at home, in his drawings, but more than anywhere else, dead is in his mind and in his heart. The dominating color of his world is not black, is not grey, but maroon, a dark tone of red. I couldn’t help but wonder why maroon and not any other color. Is he seeing blood all around him? Is that his own blood, a metaphor for all the pain he’s constantly going through, or is that the blood that will fall when he commits suicide? Is he referring to the wound that’s bleeding deep inside him or is he foreseeing his own death?

Maroon can also stay for a descendent of a runaway slave. Is he a prisoner in this life? Is he trying to run away? Is that the reason why he’s drawing mountain tops that could take him closer, at least as a mental illusion, to the sky? Is thus suicide the only way to escape or to regain freedom?

The realization that the sun he puts in his drawings is not yellow, but lemon yellow, makes his pictures even sadder. The yellow sun should have stood for sunshine or happiness. But not even the sun makes his heart rejoice; the sun is not bringing him warmth, but more lemony taste, bitterness. His mommy never cared. The use of the affectionate word mommy for the mother that was never his mother, emphasizes the emptiness of his existence. Daddy (the word is used for the same artistic purpose) never gave attention. So little Jeremy had to build his own world, had to be strong and become the king, ironically, again, of his own world, of his own person.

At home Jeremy is quiet. He speaks through his drawings, but nobody is there to see them. Why is he the wicked one? Is it because he is different? Is it because he feels the world in a very intense way? At school he is misunderstood. He needs to communicate but his connections with the world surrounding him are altered by the lack of affection and the lack of care that damaged his mind and heart. That is why he bits the recess lady’s breast. He has never had a normal, natural relationship with his mom. Was he physically aggressed or just emotionally tortured? His natural reaction is to bite, not to love, not to express affection, since he has always been deprived of those manifestations.

One day the voice in his head, yeah that voice of truth, of reality was just too loud. And he couldn’t stop it, so he just had to stop the pain. He spoke up for the first time. So sad, he spoke up, for the last time too. This is the reality Jeremy tries to get rid of.

Like in the Greek tragedy, a member of the community, accompanied by a chorus, is telling the story. The cathartic purpose is noticeable, since so many others can reflect themselves in Jeremy’s pain.

Not Without My Daughter

November 5, 2008

books1Betty Mahmoody, William Hoffe, Macmillan, 1988

Am devorat aseară ultimele 200 de pagini ale cărții “Not Without My Daughter” (“Numai cu fiica mea“), de Betty Mahmoody și William Hoffer. Citisem cartea cu ani în urmă, în România, dar după ce am văzut filmul (cu Sally Field, Alfred Molina), în urmă cu câteva săptămâni, mi-am dorit să citesc cartea în original.

E o carte simplă, dar o lectură pe cât de ușoară, pe atât de captivantă. Prezintă povestea adevărată a unei mame, Betty Mahmoody -autoarea însăși-, ce-și duce fiica în Iran, pentru a vizita familia soțului ei.  Cartea aceasta e, fără doar și poate, punerea în cuvinte a coșmarului pe care Betty și fiica sa, Mahtob, l-au trăit în Iran. Foarte repede vacanța în iran se transformă în închisoarea Iran. Familia fericită din America se schimbă peste noapte în familia sfâșiată de dramă și conflice. Tatăl iubitor, grijului și atent e înlocuit de un dictator imposibil de recunoscut, fanatic religios, condus din spate de extinsa sa familie iraniană. 

Dragostea, bucuria, răsfățul și liniștea sub semnul cărora evolua viața acestei familii în Statele Unite, sunt înlocuite cu teroare, lacrimi, răutate gratuită, violență verbală și fizică. Nu am putut să nu mă întreb cum reușesc astfel de oameni să se privească în oglindă, să-și întâmpine prietenii sau chiar să facă dragoste cu cea pe care au supus-o unui astfel de tratament. Unde  a dispărut umanitatea lor? Ce s-a întâmplat cu omul acela fascinant de care s-a îndrăgostit Betty și cu care a avut o fiică? Fețe și iar fețe. Măști care uneori le vin personajelor care le poartă atât de bine încât pentru o vreme se confundă cu adevărata lor identitate.

Când în sfârșit descoperă cine e bărbatul de lângă ea, Betty alege să își salveze fiica din această lume dominată de reguli absurde, în care femeia are doar dreptul de a se acoperi și a-și sluji familia.  Încearcă imposibilul: evadarea din marea închisoare numită Iran. Fără documente, fără a cunoaște limba sau a avea o persoană de încredere își croiește drum prim mulțimea de necunoscuți, din dragoste pentru fiica sa, la care se încăpățânează să nu renunțe. Nu-i rămâne decât încercarea nebunească de a fugi din Iran, de a-și pune viața în mâinile unor necunoscuți care o vor trece granița.

Povestea lui Betty Mahmoody e uneori dramatică, alte ori pur și simplu sfâșietoare. Dar mai mult decât orice, cartea ei e despre puterea incredibilă a unei mame, a unei femei hotărâte să nu renunțe, să nu se lase învinsă de bărbatul în care (s-)a (în)crezut. E un exemplu de curaj, forță, credință și speranță. A refuzat să se lase învinsă și astfel a câștigat lupta împotriva soțului opresiv și a familiei acestui, dar mai mult decât orice a câștigat în lupta împotriva unui întreg sistem, a birocrației și nedreptății.

Boston Symphony Orchestra

November 2, 2008

Plutesc pe ritmurile muzicii, mă las purtată de gânduri, vise sau frânturi de realitate. E atâta frumusețe încât simt că trebuie să închid ochii și să răpesc frumusețea în mine. Dar nu am nicio putere. Muzica învinge, mă răpește în lume ea magică. Nu mă împotrivesc. O urmez pur și simplu. Cu ochii închiși mă las purtată în voia ei.

Simt cum un zâmbet prinde contur pe buzele mele. Accept vraja și mă simt furată de moment. Parcă aș vrea să pot opri timpul. Îmi spun: “E atâta frumusețe în viața mea!” Părăsesc cotidianul pentru a intra într-o lume a sunetului, a armoniei, a păcii. Mă rup de realitate și de prezent. Călătoresc în timp, înapoi în trecut. Nimic din agitația de afară nu mă mai atinge. Vocea viorilor e tot ce mai pot auzi. Ritmurile lui Strauss îmi inundă nu doar sufletul, ci parcă fiecare celulă. 

Nu pot să nu mă gândesc la persoana care a compus o astfel de muzică. Câtă intensitate în simțire, ce “simț imens” și ce putere de exprimare. În această lume plină de farmec și frumusețe, mă simt tot mai mult ca un punct. Mă bucur însă că exist pentru a o admira, observa și a mă lăsa sedusă de ea, muzica. Pe ritmurile muzicii simt cum prind aripi. Zbor!

The Communist Dracula Pageant

October 30, 2008

Teatrul Zero Arrow este situat la intersecția dintre Massachusetts Avenue & Arrow Street, la câteva minute distanță de Harvard Square. Este scena secundară a American Repertory Theatre, având aproximativ 300 de locuri, așezate diferit, în funcție de exigențele piesei. 

“The Communist Dracula Pageant” e o piesă despre România. Flatant la prima vedere! Pe neașteptate, o țărișoară din sud-estul Europei, sub lumina reflectoarelor din Cambridge- unul dintre cele mai renumite centre universitare din lume! Piesa aduce în prim-plan un personaj mitic, Dracula, bine cunoscut de americani mai degrabă din filmul omonim, decât din cărțile de istorie și un personaj istoric, Nicolae Ceaușescu, secondat de soția lui, Elena.

Ficțiunea și realitatea se împletesc; adevărul istoric se pierde printre aparițiile mai mult sau mai puțin comice ale lui Dracula, la rândul lui o (re)întrupare a unui personaj istoric, Vlad Țepeș. “The Communist Dracula Pageant” își propune să aducă în fața publicul anii de dinaintea Revoluției din 1989, Revoluția și mai ales procesul soților Ceaușescu. 

Pe un fundalul sonor balcanic, condimentat cu muzică românească, actorii încearcă o abordare lejeră și comică a evenimentelor din 1989. Spre deosebire de majoritatea publicului, am râs puțin și nu neaparat atunci când se presupunea. Poate tocmai pentru că cei mai mulți dintre spectatori nu au o imagine detaliată a României, precum am eu care m-am născut în România comunistă, am trăit Revoluția română și mai ales am văzut continuare acelei povești pline de speranță, iluzii și vise, prea repede și prea dureros spulberate pentru românii de rând.

 Unele simboluri, precum cel al ursului, mi s-au părut pur și simplu aruncate în piesă. Fără o legătură clară cu ideea regizorală abordată, au stârnit râsul, neatingându-și astfel scopul. De asemenea pentru o clipă mi-am dorit, ca printr-un miracol sau pur și simplu printr-o coincidență fericită, să fi avut o contribuție la această piesă. Să adaug piesei “lectura mea” și totodată să “eliberez” piesa de câteva scene parcă prea fade pentru a fi parte dintr-o viziune regizorală altfel extrem de interesantă.

Cinderella/ Cenușăreasa

October 26, 2008

Am petrecut încă o seară de vis la Wang Theatre, în districtul teatral al Bostonului. Baletul din seara aceasta, “Cenușăreasa” mi-a reamintit câtă nevoie avem de frumusețe, de artă, de vis și mai ales de poveste.

Într-un cadru de vis, printre rochii de gală și bijuterii fine, m-am lăsat furată de muzica lui Sergei Prokofiev și de dansul magic al balerinilor. Timpul s-a oprit parcă din curgerea lui și pentru două ore am intrat în lumea fascinantă din poveste. 

Ea, Cenușăreasa, Larissa Ponomarenko (pe care am avut plăcerea să o cunosc personal anul trecut, la întâlnirea ce a precedat baletul “Romeo și Julieta”) a încântat prin grația, naturalețea, puterea sugestiei, eleganța dansului ei. Am trăit alături de ea fiecare moment al poveștii. I-am simțit tristețea de a purta zdrențe și de a rămâne acasă în seara balului,  revelația frumuseții, bucuria de a merge la bal și dansa ca și cum întreaga lume ar fi a ei. Am privit-o descoperind dragostea, atunci când nu urmărea nimic, atunci când o căuta mai puțin.  

Spre deosebire de Cenușăreasa din poveste, eroina interpretată de Larissa Ponomarenko e un personaj activ, puternic, ce are curajul de a le înfrunta pe surorile sale vitrege, sau măcar cocoța pe vreun dulap din bucătăria al cărui stăpân este și privi cum se fac de râs.

El, Prințul cuceritor, Roman Rykine, a ales-o ca parteneră, întâi de dans și mai apoi de viață, pe cea care dansa cu inima. A urmărit-o și a plăcut-o. Împreună au strălucit într-un dans neștiut până atunci, împletit de bătăile inimilor lor.   Însă curând, mult prea curând alte bătăi și-au făcut simțite prezența: orologiul o aduce pe Cenușăreasa la o realitate pe care o refuză, de care ar vrea să se poată debarasa. Lasă în urmă un Prinț cuceritor cucerit de farmecul ei și un pantof croit exact după piciorul ei.

Căutarea. Plecarea ei îl determină pe Prinț să întoarcă lumea cu susu-n-jos în speranța că o va găsi. O caută în lumea toată, nebănuind cât de aproape trebuia să privească. Mereu aceeași poveste!

Scena finală, nunta, m-a impresionat prin puterea de a transmite sentimentele puternice ce îi leagă pe cei doi îndrăgostiți. Uniți de o dragoste pură, sinceră, lipsită de false intenții și jocuri, cei doi nu pot fi atinși nici de încercările surorilor vitrege ale Cenușăresei, nici de răceala mamei ei vitrege. Există unul pentru celălalt, sunt reuniți odată pentru totdeauna. După o lungă căutare, și odată nunta trecută, el se adăpoște în poala ei. În sfârșit se poate odihni. Inima îi este întreagă.

Coreografia realizată de James Kudelka aduce ceva nou: Cenușăreasa ca personaj activ, puternic, iar mama vitregă, mai degrabă, ca personaj pasiv, răutatea ei fiind preluată de fiicele sale. Dar mai mult decât orice baletul din seara aceasta a fost o pledoarie pentru basm, pentru iubire, pentru poveștile de dragoste pe care trebuie să le primim, să le acceptăm, cu farmecul și firecul lor, în viața noastră.

Skinny dip- sau băiță în ocean fără voie

September 13, 2008

De mult nu m-a mai sedus o carte așa de usor și atât de rapid precum “Skinny dip”. Mi-am spus mereu că primele pagini sunt mai plictisitoare și că odată trecute urmează adevărata plăcere a textului. Nimic adevărat în cazul acestei cărți. Scrisă după modelul american al paragrafului perfect, cartea lui Carl Hiaasen place de la prima pagină. Aflăm imediat că e povestea unui cuplu: el, Chaz Perrone, biolog marin în căutarea afirmării și a unui status social, ea, Joey Perrone, o blonda stilată și bogată. Cei doi aleg să-și sărbătorească cea de-a doua aniversare pe vasul de croazieră “Sun Duchess”.

Romantismul se transformă pe nepusă masă în dramatism și erotismul în tentativă de omor. Într-un decor perfect pentru o aniversare, din care nu lipsește oceanul, luna sau ploaia blândă, Chaz își aruncă soția peste bord, la scurt timp după ce au luat cina și au făcut dragoste. Încercarea sa de a scăpa de femeia (presupus) iubită e greu de înțeles. Divorțul sau pur și simplu separarea ar fi fost o soluție mai simplă. Ca într-o veritabilă comedie a erorilor, dezvoltată mai târziu de Hiaasen până aproape de absurd, Joey supraviețuiește și, conform așteptărilor mele, e găsită de un bărbat retras pe o insulă pustie.

Poveștile se împletesc, comicul se îmbină cu tragicul și ridicolul ca într-un joc continuu de-a v-ați ascuns. Joey are nevoie de niște răspunsuri. Peste noapte căsnicia aproape perfectă, a devenit noul ei coșmar ce a aruncat-o, din nefericire, la propriu, în lupta pentru supraviețuire. În ajutorul lui Joey sare salvatorul ei, Mick Stanahan, un fost polițist, divorțat de șase ori. Împreună ei pun la cale un plan pentru a-l demasca pe Chaz și a descoperi toate dedesubturile poveștii care a dus la tentativa de crimă. Planurile se complică. Personaje noi sunt incluse în poveste. Precum în textele lui Shakespeare (“Skinny dip” mi-a amintit cel mai mult de “Măsură pentru măsură” ), apar dese răsturnări de situații. Cele mai mult sunt desigur cusute cu ață albă, dar asta nu diminuează plăcerea textului.  Intervine fratele lui Joey, aflat într-un alt colț de lume, rupt de realitatea din care făcea parte sora lui, amanta lui Chaz se schimbă pe parcursul textul din persoana aflată sub completa dominație a lui Chaz în demascatoarea lui, Mick se îndrăgostește, previzibil, de Joey, Chaz devine din atacator, victimă.

Toate personajele poartă o mască. Întreaga poveste e ascunsă și demascată deopotrivă.   Minciuna și adevărul se împletesc precum catenele de ADN. Textul e fascinant, comic și bine scris. E o carte ce se lasă cu greu din mână, o adevărată plăcere, una dintre acele cărți care, vrei nu vrei, te urmărește și te obligă să te întorci cât mai degrabă la lectură.

Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism II

September 2, 2008

Radu Pavel Gheo, Dan Lungu (coordonatori)
Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism,
Editura Polirom, Iaşi, 2008, 320 p.

“Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism” e o carte ce cu greu se poate lăsa din mână. Am devorat-o în mai puţin de 24 de ore, iar când am realizat că am terminat de citit ultima pagină, am început o relectură, e drept, selectivă. Şi simt că aş putea să o tot ţin aşa, citind şi recitind, aducând trecut, uitat prea devreme, în prezent. ”Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism” e o carte-puzzle, construită din punerea împreună a pieselor existenţei mai multor femei din domeniul culturii în general şi al literaturii în special.

M-a impresionat în special însemnarea Doinei Ruşti, căreia i-am descoperit de curând proza scurtă. Am trăit şi eu în comunism şi-mi amintesc foarte bine cum miliţia bătea la uşa părinţilor mei în speranţa de a găsi o scuză pentru a-i aresta. Dar cu toate acestea, încă nu pot să cred că o femeie, scriitoare sau nu, educată sau nu, o femeie pur şi simplu, a trebuit să treacă printr-un avort fără voia sa. Nu pot să cred că aşa ceva s-a putut întâmpla cu adevărat. În textul sugestiv intitulat “Ginecologii mei”, Doina Ruşti povesteşte cum, fără să fi fost însărcinată, a fost supusă unui chiuretaj de verificare. Mă întreb, cât de sadic trebuie să fie un medic pentru a recurge la o astfel de practică, cât cunoşte un astfel de ginecolog trupul femeii şi mai ales impactul psihologic pe care un avort îl poate avea asupra unei femei. Dureros! Dar sigur, în comunism, omul conta cel mai puţin.

Dureroasă mi s-a părut şi însemnarea din deschiderea cărţii, “Sarsanela”, semnată de Adriana Babeţi. O “ştiam” coautoarea romanului “Femeia în roşu” şi profesor la Universitatea de Vest din Timişoara, dar nu mi-am imaginat-o niciodată în postura de stâlpul familiei, femeia devenită bărbat datorită responsabilităţilor puse pe umerii ei.  De la început Adriana Babeţi mărturiseşte: “m-am gândit să scriu despre această întruchipare a mea de femeie-asin, catîr sau chiar de cal care a străbătut istoria României din 1953 pînă în 2007, cînd la pas, cînd la trap.” (p.18) Într-o lume în care femeile devin peste noapte (după noaptea nunţii) “furnicuţe împovărate” (p. 20), bărbaţii lipsesc sau au dispărut pur şi simplu din peisaj. Relatarea înduioşează şi fără să vrei te apropii de text ca de o persoană, o priveşti în ochi şi-i asculţi povestea. Vrând-nevrând gândul mă duce la mama şi plasele pe care veşnic le-a cărat şi ea. În drum spre buni, de la buni, la cumpărat de lapte cu cei trei iezişori după ea, după pâine, după bem-bem la aprozar sau la colţ după salam. Şi toate astea mi s-au părut activităţi normale, căci am fost atât de obişnuită să le văd zilnic.

Aproape de absurd, tulburătoare şi comică în acelaşi timp, mi-a părut relatarea Adrianei Babeţi în care descrie cum a căzut într-o seară de decembrie într-un şanţ. Ar putea părea o glumă, dacă nu am simţi seriozitatea din spatele fiecărui cuvânt: “Mă zbugui din toate încheieturile şi încremenesc în genunchi, fără să  dau drumul cofragului şi celor două plase, cu faţa înfiptă într-un zid de pământ. Stau aşa preţ de câteva minute crezând că visez. [...] Îmi dau seama că sunt într-un şanţ adând de peste doi metri, fiindcă nu ajung nici cu vârful degetelor la marginea lui.” (p.31) Am avut şi eu o vecină care a căzut în canal, în plină zi, pe un bulevard destul de umblat. Dar i-au sărit oamenii în ajutor şi în afară de sperietură şi ruşine, nu a păţit nimic. Adriana Babeţi nu a avut însă norocul asta. În întuneric, caută ajutor: “Strig domnule am căzut sînt în groapă şi întreb n-aveţi cumva o lanternă. Domnul răspunde nu n-am. Şi adaugă nervos nu vedeţi că sunt orb. Zic cu vocea pierită nu domnule nu văd mi-am pierdut ochelarii şi nu-i bec pe stradă.” (p. 32) Doare absurdul situaţiei. M-a surprins însă plăcut deschiderea cu care autoarea vorbeşte despre situaţiile penibile prin care a trecut. Sinceritatea mărturisirii ne apropie şi mai mult de experienţa descrisă, aşa că părăsim cotidianul pentru a intra în lumea textului.

Anamaria Beligan vorbeşte despre “umilul şi ubicuul chilot tetra” (p. 47) pe care mi-l amintesc foarte bine şi eu.  N-am suferit însă prea mult din cauza asta, copil fiind la vremea aceea. Îmi amintesc însă foarte bine discuţiile “oamenilor mari” despre fetele “uşoare” sau despre cele care purtau în pântec semnul vinovăţiei lor. N-am conştientizat niciodată ca de fapt comunismul a presupus şi un anume tip de sexualitate. Viaţa intimă era controlată nu numai prin interzicerea avorturilor şi absenţa contraceptivelor sau prezervativelor, dar şi prin presiunea exercitată de societate asupra tinerilor de a se căsători la o anumită vârstă. Stupid! Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost viaţa mea în acele condiţii. Cu siguranţă tot departe de România aş fi fost sau poate undeva prin închisorile comuniste, cot la cot cu Goma.

Despre lipsa apei calde, despre cartea care nu i-a mai fost publică, despre emigrarea în Germania şi incapacitatea germanilor de a înţelege viaţa din România comunistă vorbeşte pe larg Rodica Binder în însemnarea intitulată “Chiar aşa?”. Am primit şi eu răspunsuri din astea, am văzut şi eu feţe suspiciose la auzul acelei realităţi. La fel ca şi Rodica Binder am realizat că nimeni din afară nu poate înţelege cu adevărat ce am trăit noi sub comunism. Şi m-am oprit din a povesti. Cu toate acestea dorinţa de a fi crezuţi şi înţeleşi este una dintre cele mai puternice dorinţe umane. În cazul de faţă, doar o altă luptă cu morile de vânt.

Sanda Cordoş vorbeşte despre ce a însemnat să fii studentă, mama şi femeie în comunism. Doctrina militară servită pe pâine, îi făcea zilele de joi insuportabile. Vata se procura cu greu, la fel ca şi anticoncepţionalele “administrate după sfatul benevol al unui (mai) cunoscător” (p. 137) Nu se vorbea deschis despre sex, menstruţie sau sarcină. Şi mă întreb, de ce trebuie să ne ascundem de naturalul vieţii?

Am savurat însemnarea foarte bine scrisă a Simonei Popescu, “HoRor! Cool!”. Blugi, pufinas, solar, groză, Mirela, the Army, Jubileu, oglindă, sac, umeri, asortată, Kim Wilde, roz, sunt cuvintele-cheie în jurul cărora îşi construieşte Simona Popescu rememorarea. Mi-am amintit desigur de cât de doriţi erau blugii, de pantalonii de stofă pe care trebuia să-i port în lipsa blugilor, de umeraşele pe care nu am putut să le suport niciodată şi pe care le tăiam de îndătă ce noile achiziţii vestimentare ajungeau acasă, de profesoarele asortate, adevărate vedete ale urbei. Citând-o pe Feli, prietena sa, Simona Popescu spune: “(Co) Ne-a luat dreptul la feminitate. Co a fost înainte de toate un atentat la feminitate…” (p.215) Poate cineva să o contrazică?

Fiecare experienţă e deosebită şi totuşi femeile- scriitoare provocate de Radu Pavel Gheo şi Dan Lungu să dezvăluie experienţa lor în comunism, au atât de multe lucruri în comun: greul vieţii, povara de a nu avea o adevărată alegere, falsul cotidianului, lipsa produselor de strictă necesitate, lipsa produselor de igienă personală, continua luptă pentru produse considerate azi banale.

“Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism” e o carte ce nu se uită uşor. Readucând trecutul în prezent, cartea ne îndeamnă, indirect, la meditaţie, rememorare, analiză a trecutului. Suntem tributari comunismului mai mult decât realizăm şi mai mult decât ne place să recunoaştem. Dacă vrem să reuşim să scăpam de acest handicap, va trebui întăi de toate să recunoaştem deschis, aşa cum fac autoarele acestei cărţi, să înţelegem ce ni s-a întâmplat pentru a vedea cum putem să depăşim acel moment vin istoria noastră personală şi naţională.

Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism

September 1, 2008

Savurez fiecare pagină. Amintirile îmi inundă mintea pe măsură ce trec de la o experienţă la alta. Am şi eu experienţa mea, de copil-femeie în comunism. Acum am terminat de citit însemnarea Doinei Ruşti. Nu-mi mai găsesc locul în pat. Nu pot să cred că aşa ceva s-a putut întâmpla cu adevărat. Fără să fi fost însărcinată, a fost supusă unui chiuretaj de verificare. Mă întreb, cât de sadic trebuie să fie un medic pentru a recurge la aşa ceva, cât cunoşte un astfel de ginecolog trupul femeii şi mai ales impactul psihologic pe care un avort îl poate avea asupra unei femei. Dar sigur, în comunism, omul conta cel mai puţin.

3AM, iau o pauză de somn. To Be Continued…

The Muffin Man

August 20, 2008

A couple of months ago I’ve been invited to a play entitled “The Muffin Man”. It was a beautiful surprise and a real pleasure to personally meet the writer and the director of the play, Camille Harris. She’s smart, beautiful, charismatic and extremely talented. Recently Camille has finished her first music video and posted it on you tube. I love that she is different, not following a trend, but her inner vocation. Ladies and gentlemen, I give you Camille Harris.

Erosul eliberator

August 7, 2008

Paul Goma, Ostinato, Editura Univers, Bucureşti, 1991

Principala caracteristică a sufletului modern este alienarea. E de fapt o dublă stare de înstrăinare: de sine şi de ceilalţi (inclusiv de Dumnezeu), ca rezultat al lipsei de libertate şi a singurătăţii. Chiar în afara ghearelor închisorii, omul modern se simte captiv în această lume ce şi-a pierdut direcţia, în lipsa unui cârmuitor. În acest context, închisoarea se dovedeşte mai degrabă un element ce vine să grăbească recunoaşterea stării de condamnare, în care este obligat individul să trăiască. Artistul -ca om modern, devine mai sensibil, eroic chiar, în încercare sa de a salva lumea. Dar el e, întâi de toate, (un) creator ce încearcă să-şi salveze propria lui lume: lumea textuală în care pare că s-a refugiat. Ce mai poate fi făcut? Singura soluţie rămasă pare a fi revolta, pe care el o transcrie textual prin distrugerea canoanelor ce au dominat literatura tradiţională: atât la nivelul formei, cât şi în ceea ce priveşte sintaxa. Ostinato, romanul lui Paul Goma nu numai că se înscrie în modernism, dar, folosindu-se de tehnicile moderne, ne introduce în cea mai puternică închidere fizică posibilă: închisoarea.

Modernismul scriiturii nu este însă un scop în sine, ci doar modalitatea epică potrivită pentru a percepe cât mai intens lumea creată. Cea mai mare parte a acţiunii se desfăşoară între cei patru pereţi ai celulei (un singur loc), pe parcursul unei singure zile, celula ne mai fiind doar topos, primeşte rang de personaj, e drept unul lipsit de prezenţa cuvintelor, dar nu „ne-mut” prin forţa prezenţei. „Acţiunea” e, aproape paradoxal, non-acţiune, concentrând „viaţa” din închisoare. Este suficient să cunoaştem o zi din această lume, pare a ni se spune, pentru a cunoaşte fiecare zi din această existenţă paralelă. Viaţa de deţinut se scurge fără prea multe ieşiri din rutină. Aceleaşi jocuri de table, şeptic, aceleaşi discuţii, poveşti şi mai ales aceleaşi vise ce ies din celulă, traversând curtea, deschizând poarta şi păşind în lumea de afară. Dar, de aici, din temniţă, nu se poate evada; nu ne rămâne decât urmărirea mişcării spiritului încătuşat. În condiţiile date, respectarea regulii de scriere a tragediei antice nu este decât o nouă mărturisire, subtextuală, a densităţii suferinţei, prezentă în fiecare atom al încăperi în care intrăm. Îmbinarea de tradiţionalism şi anti-tradiţionalism nu ne îndepărtează de la premisa ca Ostinato e un roman de factură modernă, ba dimpotrivă, e o re-confirmare fortificantă a statuării făcute încă din titlu.

Revenim; camera de liberare, nu e doar locul în care intrăm împreună cu Ilarie Langa încă de la prima pagină a romanului, ci pare a fi un spaţiu intermediar între afară şi înăuntru, trecut (poate viitor) şi prezent, şi, de ce nu, chiar între bine şi rău, sau rău şi mai rău. De aici, din camera de liberare, libertatea se vede dual: la un prin nivel e libertatea exterioară, ce poate fi redobândită prin eliberarea din închisoarea fizică, concretă, ce machiază însă adevărata libertate, cea interioară, cu care nu are decât o legătură accidentală. Numai aici, în această cameră a speranţei, a vieţii, indivizii, purificaţi prin arderea continuă pe rugul suferinţei, pot descoperii adevărata importanţă a libertăţii interioare. În această cameră de eliberare, deţinuţii îşi „pregustă libertatea” (p.5) devenind liberi chiar în închisoare, căci spiritul nu poate fi închis cu adevărat niciodată. Prin imaginaţie, povestire, vis, el prinde aripi ce nu au nevoie de nimic pentru a se înălţa. Dar tocmai această conştientizare a spiritului liber îl duce la revoltă, căci nimeni şi nimic nu are dreptul de a-i frânge aripile.

Revolta împotriva Sistemului- ce are cheia primei închisori (cea fizică), poate fi tradusă, prin extensie, ca revoltă împotriva lui Dumnezeu; în plină modernitate însă, Dumnezeu a murit- şi, s-ar părea, că, tocmai de aceea, uşa nu mai are clanţă. A luat Dumnezeu clanţa cu El? Sau noi ne-am distrus clanţele, cu aceeaşi inconştienţă cu care l-am omorât pe El? De pe stâlp, glasul deţinutului strigă disperat (în gol?): „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Singur, purtând păcatele întregi lumi-tăcere, deţinutul se simte abandonat. Abandonat de Dumnezeu şi separat de cei din afară, nu-i rămâne decât terenul larg al ficţiunii. Aici va re-crea lumea: lumea sa!

E o lume interioară prin excelenţă, a cărei unică direcţie este uşa: „Lemnarul se plimba, zvâcnit: cinci paşi, nu mai mult de cinci, totdeauna cinci- de la uşă. De fereastră nu-i pasă, pentru Lemnaru lumea demult nu mai are ferestre; doar uşă, ca celula; cu clanţa pe dinafară.”(p.5) Chiar şi privirea îi este refuzată deţinutului, căci lumea lui „demult nu mai are ferestre”. Nu numai că el nu mai poate privi afară, în lumea exterioară lui, în lumea fizic liberă, dar nici această lume nu mai are nici un contact cu el- nici măcar prin lumina şi căldura, care ar fi putut pătrunde printr-o fereastră. Fereastra este însă un surogat- prin ea nu se poate ieşi, se poate numai privi, iar deţinutul are nevoie de ieşirea pe care numai uşa i-o poate oferi.

Camera de liberare pare suspendată, fiind locul- asemeni calidorului, unde se întorc toate drumurile, de data aceasta, mentale, căci, nu numai că uşa este încuiată dar, deţinuţilor le-a fost furată până şi clanţa. Clanţa? Dicţionarul explicativ al limbii române o defineşte ca „mâner metalic montat la broasca uşii sau a porţii, care prin apăsare face să funcţioneze mecanismul de închidere şi de deschidere al acestora”. Şi ar mai fi un sens: „om- clanţa- un om care vorbeşte întruna (şi despre lucruri mărunte)”. Clanţa devine un dublu simbol, dublă cerere de libertate: ieşirea din închisoare prin apăsarea clanţei ce deschide uşa fizică şi revenirea în „afară”, şi libertatea cuvântului, libertatea de a vorbi întruna, vrute şi ne-vrute, fără necesitatea respectării unui cod al tăcerii asupra unor subiecte considerate „tabu”. (more…)