There is so much beauty around us! We just have to open our eyes and let the beauty touch our senses, dominate us. We like it or not, all these sweet little things that make our life beautiful speak about something, someone greater than us. When the season of the fall begins, I stop and admire. I let the nature talk to me and all of a sudden I feel spoiled; and happy. I surprise myself smiling and then I whisper “Thank you!” to the Creator of all these things that makes our existence meaningful, lovely, enjoyable, and satisfying.
Maine has something special. Little by little one gets into the rhythm of the nature. The pace of life is so different from the pace we have in the city. In Maine it’s just time to open your eyes, your heart and enjoy the beauty of this vacation land. Every single corner is beautiful. Every single place has something particular: a spider, a mushroom, the reflection of the trees in the little puddle that has formed after the rain, a dam, a river, a point, a fire camp or the sunset. While in Maine I felt like staying there forever. And still I have so much to discover.
The American Folk Festival on the Bangor Waterfront was more than anything else an excuse for people to get together, listen to good music, dance until the music stopped, eat good food from various cuisines and enjoy the crafts and the folk art that different artists presented at the Festival Market Place.
From all the performers, I especially liked Chino Nunez & Friends Orchestra. I listened to their music on Friday night and then I took a salsa class on Saturday and danced on Chino Nunez & Friends Orchestra’s music during their second concert. In the evening I couldn’t go home without going to their third concert. I was amazed how much people loved them and how appreciated their music was. I admit I knew nothing about them before Friday night. I decided to go to the festival just because one of my friends invited me, promising that we’ll have so much fun. And indeed we had. Chino Nunez is amazing. I don’t thing I’ll ever get rid of his music. Due to him and his orchestra I started to love Salsa more than any other Latin rhythm. After Chino Nunez & Friends Orchestra’s second concert, on Saturday afternoon, my friend Kat introduced me to Chino Nunez. He is incredible nice and cool, and surprisingly he talked to us in a very natural way, without showing off.
At the Market Place I had the chance to talk to some of the local artists about the difficulties and the rewards of their work. Among all Jim Leach (I’ve put his picture in the gallery!), from Bangor, Maine impressed me. His beautiful blue eyes were more alive than ever when he started talking about his work. It’s fascinating meeting people who are combining work and a passion into something truly beautiful.
Apart from spending time with my friends, meeting new people, enjoying the entertainment, the American Folk festival offered me a new opportunity to discover another face of the USA. More I find out and learn, more I like it, and more I’d like to know and experience.
Pe malul Oceanului m-am oprit şi m-am privit. M-am uitat apoi în jur şi m-am lăsat dominată de frumuseţe. Culorile cerului s-au amestecat, contopit într-o adevărată beţie de culoare. Încet încet s-a făcut noapte, iar apoi, de nicăieri, parcă din adâncul oceanului, Luna şi-a făcut apariţia. Ca o adevărată regină a nopţii, a preluat autoritatea Soarelui şi a liniştit cerul cu lumina-i din ce în ce mai puternică. Şi pentru ca spectacolul de frumuseţe să fie complet, ne-am aşezat pe nisipul umed şi am privit fascinaţi focurile de artificii.
Cismigiul e un parc din Bucuresti. E vechi, il cunoaste toata lumea. S-au facut aici o multime de fotografii. Cand am fost acum cateva zile sa ne plimbam prin parc, ne-am gandit la asta. Mai are rost sa incerci sa gasesti ceva nou si interesant de vazut prin Cismigiu?
Am vazut in asta un soi de provocare. Nu stim daca am reusit sau nu sa raspundem la provocarea asta. Dar a fost amuzant sa incercam.
Această însemnare a fost scrisă pentru a fi citită cu melodia Ellei Fitzgerald, I love Paris, în fundal.
Am visat să ajung la Paris, încă din timpul anilor de liceu când profesorul meu de limba franceză făcea Franţa, în general, şi Parisul, în mod special, să pară cel mai frumos loc de pe pământ. Parisul din vis, cel ireal, construit din imaginile găsite prin cărţi sau zugrăvite de cei care l-au văzut înaintea mea, se suprapune Parisului real care m-a cucerit total şi definitiv.
În acest moment cred că e cel mai frumos oraş din lume. Fascinant, plin de şarm. Fiecare colţ e o frântură de istorie, fiecare colţişor un loc de vis. Străzile sunt muzee vii, iar parcurile ce împânzesc oraşul sunt atât refugiu pentru îndrăgostiţi- nu degeaba e Parisul oraşul iubirii-, cât şi oaze de viaţă şi frumuseţe. Pe malul Senei am simţit cum imaginile din minte se suprapun dintr-o dată cu ceea ce aveam în faţa ochilor. Şi totuşi simt că Parisul are şi mai mult de oferit.
Parisul e acea iubire ce te cucereşte total, fără să realizezi măcar ce ţi se întâmplă. Poate tocmai de aceea Parisul trebuie să-l împarţi cu persoana iubită. Nu renunţ la visul numit Paris. Îmi doresc să mă întorc acolo pentru trei luni, dacă se poate vara, când e plin de lumină şi forfotă de turişti fascinaţi de oraşul de pe Sena.
Locul meu preferat din Paris e Jardin du Luxembourg. La umbra copacilor, sub mângâierea delicată a vântului am ascultat cel mai frumos concert în aer liber din viaţa mea. Timpul s-a oprit din scurgerea lui şi nici măcar dorinţa de a călca la Muzeul Rodin, cel cu care a lucrat Brâncuşi, nu m-a putut rupe de farmecul muzicii simfonice ce se îmbina perfect cu acel cadru paradisiac.
Le Grand-Lucé este un castel ce datează din secolul al XVIII-lea. A fost construit între 1760 şi 1764 şi este un exemplu tipic de arhitectură franceză din perioada lui Ludovic al XV-lea.
În 1760, Baronul Jacques Pineau de Viennaz, lord de Lucé, a demolat castelul medieval ce data din secolul X şi a început construcţia actualului edificiu. Moartea neaşteptată a proprietarului şi constructorului castelului a lăsat edificiul neterminat.
Castelul a fost moştenit de fiica baronului, Madamoiselle Louise Pineau de Viennay. În 1781 când un foc a distrus 144 de case din sat, domnişoara a deschis porţile castelului oferindu-le localnicilor adăpost până la reconstrucţia caselor. Această decizie i-a atras respectul sătenilor şi a prevenit distrugerea castelului în timpul revoluţiei, câţiva ani mai târziu.
În timpul celui de-al doilea război mondial castelul a fost folosit ca spital militar, de către armata britanică. După o perioadă în care a avut diverşi proprietari, în 1948, castelul a devenit proprietatea lui Georges Coulon, Inspector General al Sănătăţii, care a creat un sanatoriu în anii 50. Însă liderii comunităţii locale au ales să restructureze castelul şi grădinile. Proiectul a durat aproximativ zece ani, castelul fiind deschis publicului din 1999. Proprietatea a fost înregistrată ca monument istoric în 1998. Restaurarea interiorului este pe cale de a reda castelului aspectul original, de locuinţă a unei familii.
Grădinile castelului, în forme geometrice, sunt o copie a grădinii „Le Notre” de la Versailles. Decoraţiunile de pe pământ amintesc de covoarele turceşti ce decorau interiorul castelului. De asemenea împărţirea grădinii în camere continuă ideea arhitecturală interioară. Există şi o grădină influenţată de tradiţia germană şi engleză a peisajisticii, o grădină ce îşi propune să redea frumuseţea în forma ei natură, în opoziţie cu rigulozitatea grădinilor franceze din secolul al XVIII-lea. Heleşteul din apropierea pădurii adaugă un plus de frumuseţe peisajului. În stil francez, parcul este împânzit cu statui reprezentând zei mitologici, divinităţi sau diferite evenimente.
