Cântecul de dragoste se termină, atunci când începe să-ţi pese

Un text apărut în numărul 5 al revistei Vatra:

Simt cum pleoapele mi se îngreunează… o muzică cunoscută îmi dezmiardă simţurile. În noapte, m-am mai întrebat: de ce mai are nevoie o persoană atunci când sufletul său zboară? E ceva cu adevărat superior visului înălţat pe chiar cerul plăsmuit? Unde cad visele care eşuează? Cum le putem găsi epava?

Şi am luat lopata şi am început să sap. Nu după vise, după răspunsuri. Răspunsurile m-ar putea conduce la vise şi apoi, cu elanul (re)descoperirii, aş putea să încerc să le înalţ din nou. De câte ori putem înălţa un vis? Şi cât de sus trebuie să ajungă pentru a fi mulţumiţi? Îşi cunoaşte visul traiectoria? Întrebările mi-au amintit de tine. Povestea aceasta a început ca mai toate poveştile, din lipsa unei alte poveşti. Într-o seară de vineri, ea, mai plictisită ca niciodată, îl întâlneşte pe el, un posibil Făt- Frumos. E ceaţă. Misterul ne învăluie. E o joacă, sau cel puţin aşa începe. Te laşi învăluit, mă las purtată de val. Cuvintele încep să danseze şi să ne aducă din ce în ce mai aproape. Fără să ne străduim sau să depunem un efort, sufletele noastre aproape se ating. În fundal e un cântec de dragoste. Ştim amândoi. Simţim pericolul dezgolirii sufletului, dar suntem încă învăluiţi, şi, parcă, tot mai învăluiţi.

Tu îmi oferi un deal, eu îţi ofer o vale. Îmi spui că sunt întunecată numai pentru că îţi ofer valea plângerii şi pentru că vroiai să fii tu cel alintat, înaintând în joc masca suferinţei. Nimic nu pare să-ţi meargă de data aceasta. Va trebui să descoperi noi reguli, pentru un joc vechi şi totuşi nou. Încerci să mă aduci în real, dar nu vreau să mă trezesc încă. Se va termina totul când mă voi trezi; acum vreau să văd continuarea poveştii. Accepţi. E o provocare sau poate doar farmecul necunoscutului. Ştii doar că mă placi. Că uneori joc fotbal folosind cuvintele pe post de minge. Te las să-mi vezi umbra, şi, neaşteptat, te rătăceşti. Începi să visezi. La mine. La noi. Înaintăm în noapte zâmbind. Încerci să îndepărtezi vălul, dar vălul s-a contopit cu mine. De acum sunt singura care-l mai poate îndepărta. Va trebui să înveţi să aştepţi. În frenezia vieţii tale eu voi fi un punct de oprire, de meditare, de conştientizare a zâmbetului.

Te întâlnesc la miezul nopţii. Confunzi visul şi realitatea. Te zbaţi între două lumi, dar nu ştii unde să mă întâlneşti. Nu-i nimic. Te privesc, închid ochii şi te aduc înapoi în vis. Nu te ating decât cu privirea, dar îmi spui că îţi ating inima. Simt şi eu, nu ştiam dacă tu simţi. Ai multe întrebări. Nu înţelegi nici măcar că nu trebuie să înţelegi. Te simţi tot mai aproape de mine, aşa că începi să mă alinţi înaintând în joc cuvinte. Iubito, îmi spui, sunt cel mai norocos om de pe pământ, şi-i mulţumesc Creatorului pentru că te-am întâlnit. Îţi fac jocul şi-ţi spun că sunt aşa numai din cauza ta. E adevărat. Regula jocului e chiar lipsa regulilor. Noi facem jocul, jucându-ne. Vrei să mă atingi, dar redescoperi vălul. Îţi amintesc discret că nu-l poţi îndepărta. Iată ceva ce nu depinde numai de tine. E ciudat. Îmi spui că mă iubeşti mai mult decât te iubeşti pe tine. Nu mă cunoşti, nu te cunoşti. Cum poţi să compari două necunoscute? Nu ai un punct de reper. Oscilezi. Nu ştii încotro te îndrepţi.

Nu mai dormi. Mergi pe străzi cunoscute, dar totul îţi pare schimbat. La birou colegii te privesc cu suspiciune. Nu ai fost niciodată pierdut, deşi nu ai fost niciodată găsit. Trăieşti un vis sau un coşmar? Oraşul se tranformă în pustiu. Aştepţi tot mai mult umbra, noaptea. Ceilalţi nu reuşesc să te înţeleagă. Le zăreşti zâmbetul ironic, dar de data asta nu-ţi pasă. E ceva nou pentru tine. Zâmbesc. Te laşi purtat de vrajă. Te laşi învăluit. Visezi? Îmi cauţi buzele în noapte. Ai vrea să mă săruţi, dar, deşi mă simţi aproape, nu sunt destul de aproape. Eşti atât de prins de joc, încât ai putea să-mi spui orice. Uiţi că văd dincolo de cuvinte şi că mi-am lăsat inima să bată lângă inima ta.

E noiembrie. Te las liber pentru o clipă şi-mi amintesc că altcineva a folosit deja cuvintele pe care le foloseşti în acelaşi joc de-a iubirea. Nu-ţi spun nimic. E şi jocul tău, aşa că te las să te bucuri de el. Te sărut pe frunte. Am uitat că nu poţi simţi sărutul meu. Îmi întorc privirea spre mine. Nu vreau să mă golesc privindu-te.

Încă mai crezi că e magic ceea ce ţi se întâmplă. Vrei să mă iei de nevastă. Vrei să mă legi cumva de tine, să nu mai plec, să nu mai dispar. Dar nu lanţurile m-ar putea ţine aproape. Nu înţelegi. Nu îţi explic. Nu pot. Ar fi oricum inutil. Ar dispărea atunci tot visul. Cauţi replici în memorie. Le-am auzit pe toate. Te las să cauţi şi să rosteşti. Încă mai sper că vei găsi ieşirea din joc spre poarta dorită. Te rătăceşti însă din ce în ce mai tare în locuri comune şi încercări de seducţie. Crezi că semănăm. Dar ce au în comun soarele şi luna? Albul şi negrul? Fericirea şi durerea? Sufletul îţi zboară. Cel puţin pentru o clipă eşti fericit. Dar merită să fii fericit în vis? Vei duce sentimentul cu tine în conştient? Îl vei transforma în alt vis?

Nu pot să nu mă opresc şi să nu mă întreb ce te face să te simţi atât de fascinat de mine. Vrei să-mi spui adevărul, dar ţi-e frică să mă minţi. Zâmbesc iar. Ai făcut primul tău pas. Nu te ţin de mână, dar continui să te privesc. Ştii ce? Am să te las să-mi spui o poveste. Nu te voi asculta. Nu vei ştii niciodată asta. Dar te vei spune. Şi, deşi, nu te voi asculta, o să-mi scot vălul, pentru că tu vei închide ochii.

Zici că m-ai căuta până la capătul pământului, nu vezi însă până la capătul nopţii. Tac. Nu e nimic de spus acum. Tăcerea şi vălul spun tot. Mă inviţi la dans şi-mi oferi inima ta. Dar unde e? Nu-mi oferi decât pustiu şi noapte. Nu vreau (să iau) nimic. Plănuieşti să ajungi la mine cu inima ta pregătită pe tavă. Ştiu că nu vei ajunge niciodată, aşa că te las să visezi. Te prefaci sau ai uitat pentru un moment, cântecul de dragoste se va termina în momentul în care începe să-ţi pese. Te răsfeţi ca un pisoi ce doarme sub sobă într-o noapte geroasă, numai pentru că te privesc. Nu recunoşti. Preferi să fii bărbat şi să te sacrifici. Te las. Vrei să-mi vezi ochii, nu ştii că ochii mei sunt ciudaţi, că-şi schimbă culoarea în funcţie de vreme. Nu ştiu ce legi ale universului te fac să crezi că semănăm. Tu ţi-ai jucat viaţa la loterie. Ai pierdut, dar un miracol te-a lăsat să bântui pe aceleaşi drumuri. Ai supravieţuit, dar nu eşti decât o epavă. Şi totuşi contează că eşti. Ce minune că eşti! Cei ce au pierdut tot, pot câştiga tot. Nu suntem oare cu toţii închişi? Dacă te crezi liber şi tu visezi. Aş vrea să văd că-mi cauţi inima, nu trupul. E aşa de aproape de tine, dar totuşi nu o vezi. Ţi-aş da un indiciu, dar atunci aş dispărea pur şi simplu. Zici că sunt unică, că sunt un exemplar pe cale de dispariţie. Nu eşti obişnuit cu o astfel de relaţie. Obişnuinţa! N-am să te las să te obişnuieşti cu mine. Aşa e jocul.

Îmi cauţi urmele în noapte. Te las să le descoperi. Te privesc de dincolo de ocean. Încet îmi vei pierde urma sau te vei rătăci căutând. Jucându-mă, m-am pierdut şi eu de câteva ori în amintire. A venit însă ploaia. Mi-a atins delicat obrajii şi mi-a şoptit că mă iubeşte. Am îmbrăţişat-o zâmbind fericită că sunt aici, nu acolo. Trebuie doar să nu uit: cântecul de dragoste se va termina atunci când va începe să-mi pese.

Azi eşti deprimat. Te-ai privit în sfârşit pe tine şi te-ai văzut gol. Te-a cuprins teama. Simţi că trăieşti degeaba. Inutilitatea doare. Îmi spui că nu te mai atrage nimic în jur, vezi goliciunea peste tot şi din prea-plinul ei trăieşti o criză de luciditate. Continui însă să joci totul pe o carte. Ce speri? Să câştigi la loto? Ai să-ţi joci iar viaţa sau ai să-ţi vinzi sufletul? O lacrimă ca o picătură de ploaie se furisează printre genele mele lungi. Aş vrea să o opresc, dar e prea târziu. Îţi scoţi masca şi mă laşi să-ţi văd o altă faţă. Închid ochii, dar vocea ta pătrunde vălul. Aş vrea să plec fără să mai adaug nimic, dar fără să vreau, fără să ştiu, ai reuşit să mă capturezi în jocul tău. Va trebui să joc până la sfârşit sau să creez sfârşitul. Eşti plin de regret, ură, frustrare. Îţi spun: scapă de regret, apreciază experienţa de viaţă şi du-te mai departe. Eşti confuz. Te învârţi în jurul propriei tale axe şi crezi că descoperi lumea. Măcar de ai descoperi lumea ta şi drumul tău, privirea ta şi zâmbetul! Aş vrea să te pot ajuta, dar numai tu te poţi ajuta, devenind micul tău prinţ!

Porneşti la drum. Te duci în pădure. Cauţi. Ce cauţi? Doar cauţi. Ai vrea să mă întâlneşti în pădure, să-mi construieşti o colibă şi să uităm de lume. Îţi înţeleg căutarea ca fugă. Te desparţi de lume şi ai nevoie de mine într-o pauză de lume. Ai vrea să mă convingi că nu eşti superficial. Încerc să-ţi spun că oamenii definesc aceleaşi lucruri în mod diferit. Nu mă auzi. Continui să-mi vorbeşti. Îmi spui că noaptea îţi aparţin. E doar imaginaţia ta. Visezi iar şi confunzi visul cu realitatea. Te drogezi cu mine. Ai ajuns rapid la dependenţă. Tu zici că se numeşte dor. Tragi aer în piept, zâmbeşti, închizi ochii şi te pierzi în visare. Acest tu nu seamănă cu tine.

Încerci să înţelegi lumea din care vin. Ai vrea să ştii dacă e totul doar un joc. Nu-ţi răspund. Ce ţi-aş putea spune? Te las să decizi singur. Să crezi sau să nu crezi. Îţi spun doar că lucrez sub acoperire, că mă ascund sub suviţe blonde şi un văl. Să facem schimb pentru o zi, să inversăm rolurile, pasiunile şi vieţile. Tu vei citi o carte, eu o să conduc nebuneşte pe stradă. Tu te vei lăsa alintat, eu o să rătăcesc prin baruri. Tu o să admiri un buchet de zambile, eu o să fumez o ţigară. Şi tot aşa până când seara ne va aduce iar împreună: un tu şi un eu; chiar dacă un alt tu şi un alt eu.

Aduci vorba de destin şi spui că e un drum de la care te poţi abate, deşi ai tendinţa de a-l urma îndeaproape. Crezi în supranatural, dar îl reduci apoi discret la subconsţient. Nu ai nevoie de demonstraţii, de certitudini. Preferi să ai încredere în tine. Crezi în instincte, dar le ignori în momentele cruciale.

Şi vorbim despre fericire. Îmi spui că ai călătorit în căutarea sinelui, departe, în munţi. Acum crezi că fericirea există, că lucrurile mărunte ne pot face fericiţi, deşi o căutăm de cele mai multe ori în lucruri efemere, inutile, cu care ne complicăm gratuit viaţa. Aşa uităm cine suntem, ne lăsăm duşi de curent, ne pierdem personalitatea. Păşesc spre tine, încerc să te ating şi să-ţi spun că înţeleg despre ce vorbeşti. Dar ne desparte acelaşi văl. Pentru o clipă am uitat cu totul de existenţa lui. Povestea ta a fost atât de reală, încât am intrat în ea cu totul. Vrei să-mi smulgi o promisiune, dar ştiu că nu pot să-ţi promit decât că nu-ţi voi promite nimic. Şi atunci îmi spui că vrei doar să exist. Mă întristez pentru că ştiu că jocul se va termina. Ştii si tu, preferi însă să visezi la un alt joc suprapus jocului nostru. Un joc fără sfârşit, fără limite, magic. Simt cum îţi alegi cuvintele. Simt cum te schimbi sub privirea mea. Te întreb cum îţi petreci timpul. Tu îmi răspunzi: visând. Visând cu ochii deschişi. Încerci să stabileşti o punte de legătură între noi. Nu vrei să mai pleci de lângă mine. Ţi-e teamă că mă vei pierde. Tot nu înţelegi că nu de lanţuri ai nevoie pentru a mă avea aproape. Crezi că am atitudine şi că asta mă va face unica prezentă feminină din viaţa ta. Continui să crezi că trebuie să plecăm undeva departe, să fim doar noi şi orizontul. Încerci să înlături vălul. Roşesc de prea multe cuvinte, de prea multă vrajă. Îmi şopteşti că mă placi, că mă vrei, sub orice formă, în orice condiţii. Mă simt ca o jucărie râvnită de un copil, deşi spui că vrei să împarţi totul cu mine. Ce e totul promis? Cuvintele îmi par din ce în ce mai fade, golite de uz şi de prezenţa încrederii.

Jocul devine din ce în ce mai previzibil. Cuvintele nu mai trebuie rostite. Le ştim amândoi. Nu le crede însă niciunul. Cu timpul te simt din ce în ce mai fals. Nu-ţi place tăcerea. Cuvintele te fac puternic, te simţi stăpân şi crezi că în sfârşit mă domini. Aşa că îmi spui că ai un vis, dar că nu poţi să mi-l împărtăşeşti încă. Accept. Te las să pleci. Te simţi singur şi pierdut. Ai nevoie de răspunsuri, dar nu ştii unde să le găseşti. Te duci iar în pădure. Gol, speri să găseşti ceva care să te umple. Îţi place pericolul, te face să simţi. Alungat de ploaie, te întorci în oraş. Visezi în continuare la pădure. Ai vrea să ştii cine eşti, care e rostul tău în lume. Ştii că ai un scop în viaţă, dar e pierdut în ceaţă şi nu-l poţi desluşi. Îmi spui că eşti un mister. Îţi spun că fiecare dintre noi este un mister. Unii dintre noi încearcă să-l descopere, alţii să-l adâncească. Şi totuşi, dacă ar fi să mori mâine ce ţi-ai dori să fi realizat până în acel moment? Tăcere. Zâmbesc şi-ţi spun: dacă ai fi fost câinele meu, ai fi fost cel mai fericit om-animal de pe pământ. Ţi-ar fi plăcut în sfârşit răsfăţul, nu ar mai fi trebuit să te sacrifici. E bine că încă mai cauţi, te mai cauţi. Crezi că sfidezi moartea căutând pericolul. În joc te joci de-a viaţa şi de-a moartea. Joci totul pe-o carte. Însă te rătăceşti mereu în trecut. Curajul nu e curaj, e bravură şi nevoie de curaj. Nu mai poţi dormi. Te simţi ciudat, parcă ai pluti undeva deasupra ta, rupt de realitate. Îţi amintesc de ultima pictură a lui Gauguin. Îmi spui: Frumoaso, acum Eu am nevoie de Tine!

Îmi ceri o noapte, eu îţi ofer o clipă. Îmi spui că o persoană ca mine e rar de întâlnit. Gândesc: e greu de întâlnit o persoană în continuul carnaval al vieţii. Atâtea măşti şi aşa puţine feţe. Şi aşa zilele trec. Se scurg săptămânile, lunile, anii. Viaţa.

Mă inviţi la operă. Cred că nu ai rezista două săptămâni lângă mine, dar te atrage provocarea. Te consideri irezistibil şi oarecum eşti. Îmi spui că femeia de lângă tine ar trebui să fie exact aşa ca mine: ca o panteră, sălbatică, misteriosă, periculoasă, dar atractivă. Încerci să mă convingi că o să mă găseşti, chiar dacă îţi va lua o veşnicie. Mă rogi să-ţi vorbesc: te alinţi cu vocea mea. Cedez. Te trezeşti dimineaţa şi nu sunt lângă tine. Păstrezi în minte vocea din vis. Visezi la ea. Aştepţi noaptea. Nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. Eşti plin de energie. Te simţi în stare să cutreieri lumea şi să muţi munţii. Îmi spui că totul mi se datorează. Nu fac nimic şi totuşi te fac să adormi fericit.

Îţi spun o poveste. Îţi privesc ochii albaştri-verzui. Nu mai strălucesc. Pleoapele ţi se îngreunează şi printre gene se furişează o lacrimă. Nu mă mai vezi. Ating lacrima şi te simt mai intens ca niciodată. Lacrima mă preschimbă într-o lacrimă uriaşă. Mă scurg spre pământ. Priveşti tăcut în noapte. Întinzi mâna, ai vrea să mă atingi. Simţi că înnebuneşti. Dispar.

P.S. N-am traversat niciodată strada din calea iubirii… poate însă am greşit traversând în întâmpinarea ei. Tu crezi că mi-e frică de suferinţa cauzată de iubire, dar nu suferă oare toţi cei ce iubesc?

Despre mine sau cum să porţi pantofii lui Doroti

Poţi scăpa cu adevărat de o iubire? Poţi să laşi în urmă acea părticică ce ţi-a făcut sufletul să vibreze, ce te-a făcut să te simţi cu adevărat viu? Şi m-am mai întrebat: e fiecare nouă iubire mai puţin importantă numai pentru că porţi deja ceva în inimă? Ar însemna că ne golim relaţiile de afecţiune, iubire, dăruire pe măsură ce ne îndepărtăm de inocenţa, bucuria primei relaţii.

Vrem nu vrem, uneori mintea ne poartă în trecut, spre iubiri consumate sau doar îmbobocite şi îngheţate într-o toamnă devenită mult prea devreme iarnă. Ninge. Închid ochii şi visez că mă uit pe fereastră. E beznă. Noaptea mă luminează însă.

E frig, dar nu simt decât tăcerea dintre noi. Îmi îngheaţă inima, mai tare decât orice. Îţi spun, honey, ce bine că nu te-a răpit vreo sirenă, dar cuvintele mele răsună aproape ca un ecou. Vocea mea pare a veni de departe sau poate eşti tu într-o continuă mişcare. Încercăm să înnodăm ceea ce s-a rupt. Când vraja s-a terminat, mai rămâne ceva? Cum să recreezi un văl din cenuşă?

Te privesc şi-ţi spun: scrie-mi, să încercăm să comunicăm aşa. Voi auzi iar vocea dragă din inimă, voi privi în memorie buzele adorate, rotunjind cuvintele. Îmi scrii: iubito, plouă de atâtea zile, că am pierdut numărul lor. Mă duc la bibliotecă numai pentru a te găsi şi printre rafturi prăfuite, cărţi răsfoite, încerc să-mi amintesc parfumul tău. Tu ai miros de viaţă, de zâmbet, de bucurie, de fericire, ca iasomiile în faţa cărora te opreai mută precum în faţa unei opere de artă. Părăsesc biblioteca şi rătăcesc pe străzi. Fetele mă privesc, unele întorc capul după mine. Le simt privirea şi zâmbetul. Dar numai tu contezi, numai tu exişti în mintea şi inima mea. Înnebunesc gândindu-mă că poate altcineva îţi sărută ochii, îţi alintă buzele şi-ţi priveşte sufletul.

Ce tandre sună cuvintele tale în memorie! Şi ce mătăsoase îmi alunecă pe suflet. Au toată trăirea pe care mi-o doresc. Mă invită în jocul cu tine şi uite, nu pot refuza. Îmi scrii: iubito, vreau să te privesc în ochi douăzeci şi şapte de minute. Douăzeci şi şapte de minute întregi. Simţi că ceva se întâmplă, nu ştii unde să mă găseşti, aşa că începi să mă cauţi. Îţi spun doar că nu mai pot să zbor, că mă dor aripile, că am obosit. Tu crezi că e un joc, că încerc să fug de tine sau că mi-am găsit alţi ochi, alte buze care să mă alinte. Îţi spun că am nevoie de aer, că nu pot să stau într-o colivie. Şi-ţi şoptesc: ceea ce-mi doresc nu există în realitate. Îmi atingi buzele delicat şi-mi spui ferm că trebuie să cred, să visez şi atunci voi descoperi comoara mea. Îmi repeţi mereu: iubito, cu mine nu te vei plictisi niciodată. Nu zâmbesc, nu spun nimic; pe obrazul stâng, o lacrimă. Nu vreau să mă plictisesc aşteptându-te, nu vreau să te caut, nici dimineaţa, nici seară. Ce să fac, să închid ochii? Crezi că mă poţi prinde şi cu ochii deschişi. Aşa că încerci să te apropii iar de mine. Deschid ochii şi te întreb: cât crezi că ai rezista lângă mine? Zâmbeşti. Ţi se pare o glumă, aşa că îţi spun să fii sincer cu tine, fără a-mi răspunde. Mă priveşti surprins şi-mi spui că timpul e o unitate nemăsurabilă şi că ai putea rezista la nesfârşit lângă mine. Dar noi nu scriem un basm. Suntem doar un el şi o ea, din mulţime. Iubito, mă atragi, ştii asta, ceea ce mă face să cred că aş rezista. Mă atrage vocea ta, mă atrag cuvintele tale, ideile tale. Mă atragi şi când nu mă laşi să te conving de ceea ce ştiu. Eşti încăpăţânată, dar eu nu ştiu să pierd, nu pot să te pierd pe tine.

Îmi spui că-ţi dau de gândit şi că te-ai plimbat singur pe plajă purtându-mă cu tine în gând. Zici că te-ai simţit ciudat, ca la graniţa unei lumi, străin de tine, departe de mine, înfiorat de frumuseţe. Iubito, îmi şopteşti, ar fi trebuit să fii acolo, lângă mine, să mă laşi să te alint, să nu mai fiu gol, să nu mai hoinăresc. Promit… nu, nu promite. Nu vreau promisiuni. Crezi că dragostea e o cursă pe care trebuie să o câştigi. Intri în joc pentru că vrei să fii câştigător, dar oare, într-o relaţie, nu pierdem şi câştigăm în acelaşi timp? Tu vrei să joci totul pe o carte, dar nu înţelegi că de fapt cartea se schimbă în fiecare zi, în fiecare oră petrecută împreuna, cu fiecare minut împărţit cu celălalt. Zâmbeşti ironic, sunt doar cuvinte. Tu ai nevoie de o femeie, nu ai nevoie de mine. Nu vrei să fii singur. Îmi repeţi: crezi în continuare că glumesc când îţi spun că mă atragi. Dar nu glumesc. Te văd apropiindu-te încet de mine. Mă îmbrăţişezi şi aşa ajung din ce în ce mai aproape de tine. Îţi simt mirosul, batăile inimii şi braţele puternice ce mă închid într-o altă lume. Ne ascundem printre cuvinte, până când fiecare literă se transformă într-un sărut sau gest de alint. Nu mai auzim nimic, nici nu mai percepem timpul. Ne-am oprit amândoi într-o îmbrăţişare evitată atâta timp.

După o vreme îmi atingi bărbia şi-mi săruţi ochii. Iubito, tu mă faci să simt, eşti stropul meu de magie. Lângă tine pot să visez. E ciudat, cum renaştem într-o îmbrăţişare. Ne privim şi parcă ne vedem pentru întâia oară. Suntem atât de departe şi totuşi braţele tale mă adăpostesc ca şi cum întreaga lume ar fi acolo.

Te privesc. Şi parcă toată vraja se spulberă încet încet. Tu, cel cu care aproape am zburat, atingând cerul, pari a fi din ce în ce mai departe. Poate nu ai fost niciodată aici şi totuşi, parcă, te scurgi sub privirile mele.Aş vrea să te fac să rămâi, dar nu ştiu ce forţe te-ar putea ţine lângă mine. Cerul şi pământul îmi par mai aproape decât niciodată, fără să ştiu că între ele e prăpastia în care ne vom rătăci amândoi. Mă uit în jur, strig după ajutor, dar cuvintele mele sunt tăcere. Nu mă mai priveşti, nu te mai simt. Nu ştiu nici măcar dacă simt parfumul tău sau e doar un miros din memorie. Aş vrea să-ţi spun „Te iubesc!”, dar cuvintele mele nu se mai fac auzite. Nu ştiam că îmbrăţişarea ne-a purtat pe marginea prăpastiei. Nu ştiam că douăzeci şi şapte de minute trec aşa de repede. Îmi privesc palma stângă ca pe o mărturie că tu ai existat. Cu ea ţi-am atins obrajii şi apoi ochii, fruntea, buzele. Ca şi cum aş fi luat în stăpânire un nou domeniu, un tărâm fascinant, plin de necunoscut.

Dintr-o dată simt că am nevoie să respir. Am nevoie de aer curat. Cuvintele tale colorează totul. Negrul devine roz, albul gri, maro-ul are sclipiri de argint. Dar tu nu ştii că  iubesc negrul, în toate formele lui, că gri-ul mă deprimă şi că maro-ul rămâne tot maro pentru mine, în ciuda sclipirilor de argint. Fac un pas înapoi, te privesc şi încerc să-mi amintesc ce caut acolo. Nimic nu-mi trece prin minte. Ce caut eu lângă tine?! Vezi cum pălesc şi simţi cum mă pierzi. Încerc să mă orientez, mă uit în jur, dar nu reuşesc să recunosc nimic. Ca şi cum lumea toată s-ar fi redus dintr-o dată la spaţiul acesta mic în care ne-am reîntâlnit. Îmi simt gâtul amorţit de atâta încordare. Nici un cuvânt, doar ne privim. Îmi pare că pereţii se restrâng din ce în ce mai mult şi sentimentul de sufocare e tot mai intens. Încerc să-mi întind braţele, dar parcă nu-mi mai aparţin. „Dragostea e un lucru minunat!” Aud la nesfârşit versurile acestea. Aş vrea să înceteze.

Şi atunci, parcă din cealaltă parte a pământului îmi spui: miercurea e cea mai banală zi a săptămânii. Încerc să schiţez un zâmbet; în timp ce camera mi se părea din ce în ce mai mică şi pereţii atât de apropiaţi, noi eram atât de departe. Dacă nu am fi fost într-un spaţiu închis, cu siguranţă ne-am fi pierdut definitiv. Şi fără o minune care să ne aducă sub acelaşi acoperiş, poate că am fi ajuns să locuim pe continente diferite. Şi între noi, un nou ocean. Cred că oamenii l-ar fi numit Dragostea.

Iubito, nu ar trebui să existe oprelişti la sentimente şi porniri. Te aud şi-ţi confirm fără cuvinte. Mă întreb: ar trebui atunci să plec, fără să mai spun nimic? Te apropii de mine şi îmi atingi obrazul cu palma ta mare. Mă las alintată, confuză de prea multe gânduri. Aş vrea să-ţi vorbesc, dar pur şi simplu nu reuşesc să articulez cuvintele. Doi străini într-o îmbrăţisare cunoscută. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi relaţia noastră dacă aş purta pantofii de argint ai lui Doroti. Poate că atunci, dintr-o dată, eşarfa, vălul, distanţele, încrederea şi mai ales neîncrederea ar începe să capete noi dimensiuni, iar noi am păşi în întâmpinarea celuilalt cu alţi paşi. Îmi şopteşti: nu mai pleca de lângă mine, cu sau fără pantofii lui Doroti, am nevoie de tine. Privindu-mă, mă faci mai bogat. Ai reuşit să ajungi în colţurile cele mai ascunse ale inimii mele. Eu însă încerc să-mi imaginez viitorul, al meu, al tău, al nostru. Pagina nu se colorează, nu apare nicio nuanţă. E totul gol, nu întrezăresc nici măcar o umbră. Bine, vom trăi fără promisiuni, dar lasă-mă să-ţi spun ce ştiu. Lasă-mă să-ţi spun ce mă atrage la tine. Îmi place personalitatea ta, eşti misterioasă, încăpăţânată, ai o voce frumoasă, eşti inteligentă, spui poveşti foarte frumos şi totuşi eşti mereu ca o panteră neagră.

Îţi privesc ochii, clipesc, îţi ating buzele şi rostesc cu o voce de-abea auzită: trebuie să mă laşi să-ţi spun o poveste. E o poveste ce s-a născut din împreunarea realităţii din vis şi a realităţii percepute. Honey, nu uita, e doar o poveste, nu trebuie însă să te rătăceşti ascultând-o. Accepţi şi te simţi deja învingător. Ţi se pare totul aşa de simplu. Nu mai zâmbesc, îmi simt umerii din ce în ce mai greoi. Buzele mele mătăsoase şi calde altă dată devin dintr-o dată asemenea buzelor unei statui. Vreau să rostesc nerostitul, dar ştiu că te voi pierde. Aş vrea să câştig timp, să amân momentul; te-aş ţine lângă mine, dar ar însemna să îngheţăm timpul, să ne rupem de realitate şi să ne îndreptăm spre strada Utopia. Vrei să asculţi povestea, eşti nerăbdător, nici nu realizezi că inima mea bate din ce în ce mai puternic. Secundă după secundă, minut după minut, timpul se scurge în defavoarea noastră. Aş vrea să-l opresc, măcar pentru a te privi încă o dată, dar mă rogi insistent să nu mai pierd timpul. Vezi, definim aceleaşi lucruri în mod diferit?!

Îţi zic, honey, te-aş lua cu mine, în lumea lui Doroti, dar ar însemna să te transform într-un personaj de poveste. Am visat să te iau cu mine, şi, pentru un moment, am crezut că pot face asta, dar, la rândul meu, nu sunt decât un personaj, închis de autorul ei într-o poveste. Pentru un timp, mi-am uitat limitele şi am crezut că vom putea sta în aceeaşi realitate. Vii tot mai aproape şi-mi pecetluieşti buzele cu un sărut. Iubito, poate realitatea e o pauză în vis, poate nu ne vom trezi niciodată. Vom lua doar câte o pauză de realitate şi apoi noaptea ne va găsi iar împreună. Poate atunci când credem că suntem treji, visăm. Vocile ni se contopesc: honey, iubito! Şi dacă vom continua să visăm acelaşi vis, ne vom trezi mereu împreună. Vei continua să porţi pantofii de argint ai lui Doroti şi vom scrie povestea la nesfârşit. Închid ochii. Simt cum distanţa dintre noi se topeşte. Alunec în braţele tale. Visez?

Zâmbetul de pe faţa înlăcrimată

În fiecare zi încerc să scap de literatură; ca de o povară pe care o porţi în spate, o cari cu tine într-o zi istovitoare de vară. În fiecare zi o găsesc însă aşteptându-mă, lipindu-se de mine până la contopire. Cu ce am greşit? De ce nu vrea să mă lase să respir, să fug într-o altă lume?

Şi atunci apari tu. Mă priveşti ca şi cum m-ai vedea pentru prima oară. Zâmbeşti, dar zâmbetul tău nu mă încurajează, mă îngheaţă. Îmi şopteşti:
„Iubito, tu ai nevoie de literatură, la fel cum eu am nevoie de tine.”
Te privesc, încerc să zâmbesc, îmi înalţ capul spre cer, închid ochii, trag aer în piept şi mă întreb:
„De ce avem nevoie de frumuseţe?”
Timpul se mişcă înainte şi înapoi, printre proiecţii şi amintiri, fantasme de care nu am reuşit să scap. Mă simţi departe, aşa că îţi deschizi braţele puternice, mă cuprinzi şi speri că aşa o să mă ai numai pentru tine. Tac. Cu ochii închişi, mă las alintată. Zâmbeşti mulţumit, mă simţi în sfârşit lângă tine. Involuntar, continui să călătoresc în trecut. Te caut cu privirea pe străzile Fără Nume, dar nu eşti acolo. Respir adânc sperând să-ţi recunosc parfumul, dar nu e decât parfum de magnolii albe. Traversez strada şi mă opresc în parc. Pe bancă, sub magnoliile înflorite, zăresc o eşarfă de mătase. Parfum de despărţire. Spuneai mereu:
„Vălul e începutul, eşarfa sfârşitul. Vălul învăluie ceva nou, necunoscut, eşarfa- întotdeauna din mătase- cade la sfârşit, se transformă în amintire.”
Se înnoptează; mă întind pe bancă, închid ochii. Timpul continuă să se scurgă, dar dintr-o dată, rotiţele ceasornicului îşi schimbă sensul de mers. E iarnă. Pe strada Fără Nume din faţa librăriei fără nume, o tânără fată, la braţ cu un domn tânăr. Vorbesc franţuzeşte, iar din când în când el o priveşte pe fugă, verificând parcă prezenţa ei lângă el. Îşi zâmbesc şi se privesc îndelung, de parcă lumea toată s-ar reduce la ei. Înaintează cu paşi siguri, dar fără a se grăbi. În faţa unei banci fără nume, o doamnă în vârstă, ce i-a auzit vorbind franţuzeşte, îi întreabă într-o franceză stâlcită, dacă sunt turişti. Se privesc îndelung; ea se lipeşte de braţul lui, îi zâmbeşte şi-i permite să răspundă. Vârstnica doamnă, îi crede soţ şi soţie şi îi invită să petreacă noaptea în modesta ei casă. Le spune că sunt un cuplu frumos şi că ar trebui să aibă copii. Ea nu mai zâmbeşte. Bărbatul de lângă ea nu e prinţul ei. El, păstrând aparenţele, îi oferă doamnei o ţigară, îi mulţumeşte şi-şi continuă drumul alături de femeia de lângă el. Tăcere. Apărută ca de nicăieri, această doamnă misterioasă i-a răscolit pe amândoi. Ştiu că se iubesc foarte mult, că se visează, că se doresc, dar vin din lumi diferite. Un pas, un salt poate fi fatal pentru unul dintre ei. Se privesc. Ochii lui, de un albastru răscolitor, lucesc în noapte. Ochii ei, de un verde profund, par mai intenşi ca niciodată. Înaintează în tăcere. La intersecţia dintre strada Fără Nume şi strada Poveste se opresc pentru o clipă. E trecut de miezul nopţii, aşa că el o invită să-i cunoască părinţii. Ea îi răspunde privindu-l în ochi, zâmbindu-i şi apoi ascunzându-se în braţele lui. Păşesc pe strada Poveste, care le aparţine în totalitate. Nu-şi mai vorbesc, dar paşii lor se armonizează, prin mişcări lente şi regulate.
Pe strada cu parfum de iasomie, ea se opreşte timidă şoptind:
„E târziu, ce vor spune ai tăi?”
El îi zâmbeşte, îi atinge uşor obrajii, apoi buzele, spunând:
„O să spună că probabil suntem obosiţi şi că ar trebui să ne odihnim.”
Pe scări, ea se opreşte la primul etaj. Ceva îi şopteşte să se întoarcă, dar o altă voce îi spune să înainteze. Apartamentul e cald şi după frigul de afară, amândoi se simt moleşiţi. Lumina măreşte distanţa dintre ei şi parcă ceva s-a pierdut în noapte. În camera lui, în patul lui, în pijamaua lui, în braţele lui, ea îl simte tot mai departe. Timpul se mişcă înainte şi înapoi, printre proiecţii şi amintiri, fantasme de care ea nu a reuşit să scape. Acum, când în sfârşit o are aproape, ea pare aşa departe. Mă apropiu de ea, mai mult decât credeam că mă pot apropia de un personaj din vis şi-i spun:
„Cred că mergi foarte departe, încotro?”
Atunci ea mi-a şoptit cum niciun personaj din vis nu mi-a răspuns până atunci:
„Merg pe strada Fără Nume, un cuplu neobişnuit se plimbă pe acolo la ceas de noapte, le urmăresc povestea.”
Care va să zică, personajul meu are personajul ei, cu o altă poveste neobişnuită. O rog să-mi spună povestea, să-mi prezinte cuplul. Ea e pasionată de literatură, călătorii, muzică, oameni. El e un fost fotbalist, aflat în căutarea nemuririi. Nu se ating, deşi înaintează împreună. El o analizează pe furiş, vrăjit de fiecare dintre gesturile ei. O iubeşte, deşi nu i-a spus niciodată asta. Se simte vulnerabil, copleşit, nepregătit pentru o asemenea întâlnire. Lângă un tomberon de gunoi, un câine vagabond, le iasă în cale. El se opreşte şi începe o conversaţie, într-o italiană elegantă. Încearcă să ajungă la ea şi simte că ar putea face orice doar pentru a-şi odihni inima lângă inima ei. Dintr-o dată lumea a devenit mai vastă pentru el şi a început să iubească tot ceea ce ea iubeşte. Prietenele ei, persoane invizibile pentru el până atunci, îl interesează, ba chiar se trezeşte din când în când implicat în tot felul de conversaţii cu ele. Cărţile, ignorate discret până să o cunoască pe ea, i se par tot mai necesare. Ajung pe malul mării. E o noapte liniştită, cu cer senin. Ea îşi scoate pantofii şi fără a rosti un cuvânt, începe să alerge pe malul mării, descătuşând o energie nebănuită. Se opreşte apoi în faţa valurilor timide, respiră adânc, închide ochii şi-şi îndreaptă privirea spre cer. Îşi întinde braţele asemenea unui pescăruş în zbor. În faţa naturii, a Creatorului simte cum sufletul ei se eliberează şi zboară. Simte cum aripile ei devin dintr-o dată mai puternice, dublate de braţele lui, transformate într-o altă pereche de aripi. Zborul ei e eliberare, zborul lui încătuşarea libertăţii ei. Şi iată cum în acelaşi zbor, se întâlnesc zboruri diferite. Trezită din visare, se aruncă pentru o clipă în braţele bărbatului de lângă ea.
„Iubito, murmură el! Ai să zbori departe şi am să mor fără tine.” Simţind încătuşarea, ochii, senini până în acel moment, i se umplură deodată de lacrimi. Vraja a dispărut brusc, o dată cu căderea braţelor-aripi.
„E patetic, gândi ea. Trebuie să găsesc o cale, nu vreau goliciune.”
„Să mergem acasă, e târziu. Sunt obosită. Vreau să dorm.” Timpul se mişcă înainte şi înapoi, printre proiecţii şi amintiri, fantasme de care ea nu a reuşit să scape. Întrebări existenţiale îi invadează mintea. Ar vrea să facă alegerea corectă, să-i spună tot ce simte, dar undeva, între aripile deschise zborului şi îmbrăţisările tot mai pasionale şi strânse, ceva, acel ceva pe care şi-l dorise, a devenit treptat tot mai palid, până când s-a risipit în noapte. Închide ochii şi pentru a doua oară în aceeaşi seară, ochii i se umplură de lacrimi.
Ascult povestea personajului meu. Fără să vreau, fără să realizez, pe obrajii mei se preling două şuvoaie de lacrimi. Îmi spun:
„E doar o poveste, când personajul meu se va trezi, totul va fi ok!”
Mă uit din nou la fata ce nu de mult se plimba pe strada Fără Nume. În braţele iubitului ei, suspină slab, din când în când. Liniştea nopţii e tulburată doar de durerea sufletului ei. Întunericul, pereţii, fereastra întredeschisă, salcâmul din faţa blocului sunt singurii care percep durerea ei. O privesc şi aş vrea să mă apropiu, dar ştiu că nu pot decât să privesc. Aş vrea ca el să o privească acum, goală, aşa cum e, fără mască. Să o atingă şi să-i atingă tandru sufletul, să-i spună că totul va fi bine. Dar somnul lui e liniştit. O ştie acolo şi crede că aşa va fi mereu. Noaptea e doar noapte, pereţii doar pereţi şi braţele nu se pot transforma în aripi pentru el. Îmi doresc să mă întorc în parc, la magnoliile albe care împrospătează parcul cu parfumul lor. Îmi spun că o vor scoate-o cumva la capăt, deşi simt singurătatea pe care ea o trăieşte în braţele lui.
Mă săruţi tandru pe frunte, îmi ştergi delicat lacrimile de pe obraz şi-mi spui:
„Iubito, ai aţipit, trebuie să fi fost un vis urât! Ai tresărit mereu, iar, apoi, lacrimi uriaşe au început să curgă pe obrajii tăi.”
Un vis urât; mă priveşti uimit şi nu ştii ce să mai spui. Simt cum braţele tale mă separă de restul lumii, ca într-un adăpost. Te privesc în ochii, încerc să zâmbesc şi-ţi spun:
„Iubitule, de ce avem nevoie de frumuseţe?”
Taci. Crezi că e un joc. Îmi zâmbeşti şi-mi spui:
„Frumoaso, tu eşti frumuseţea mea. Eu am nevoie de tine!”
Nu spun nimic, deşi buzele mele par a avea ceva de adăugat. Gândesc doar că nu e vorba numai de tine, că trebuie doi pentru o îmbraţişare, doi pentru un sărut. Tu şi eu pentru frumuseţe. Şi fără să vreau, fără să realizez simt cum inima mea se ridică deasupra îmbrăţişării devenite din ce în ce mai strânse; o văd pornind din nou la drum şi înţeleg că trebuie să-mi iau la revedere.
Te privesc în ochi, dar nu te mai găsesc acolo. Îţi şoptesc că am nevoie de aripi şi că aripile au nevoie de aer. Îmi întind braţele, respir adânc, închid ochii, şi-mi îndrept privirea spre cer. În faţa naturii, a Creatorului simt cum sufletul meu, la fel ca sufletul personajului femeii pe care o urmărisem pe strada Fără Nume şi pe strada Poveste, se eliberează şi zboară.
Zâmbesc fericită şi-mi spun: „Ce frumoasă e literatura!” Timpul se mişcă înainte şi înapoi, printre proiecţii şi amintiri, fantasme de care nu am reuşit să scap, personaje necreate, ivite la intersecţia dintre strada Fără Nume şi strada Poveste, visate sau închipuite aevea. Privesc în jur, dar la miezul nopţii strada e goală. Ridic din umeri şi merg mai departe. Cerul e senin şi noaptea liniştită.

P.S. Dacă o să mă vezi vreodată pe strada Fără Nume, priveşte-mi ochii!