Copacii din curtea din spatele casei mele

S-a lăsat seara. Frigul de afară face copacii să pară atât de triști. Parcă mai ieri copacii zâmbeau la soare, lăsându-și frunzele răsfățate de razele delicate ale soarelui. Dar ieri a trecut și ziua de azi aduce ceva nou, diferit. E mereu așa, și, parcă, totul se mișcă atât de repede încât cu greu reușim să ne dăm seama că ieri a trecut, că o realitate e înlocuită de o alta.

Uneori sunt și eu precum copacii din curtea din spatele casei mele.  Un anotimp e înlocuit de altul mult prea repede, fără să pot să mă bucur îndeajuns, sau să-i spun, pur și simplu, nu pleca. Ca frunzele copacilor din spatele casei mele sunt și unii oameni ce-mi apar cale. Cresc în ochii mei precum frunzele alintate de ploile din aprilie. Se maturizează și ating un punct stabil de frumusețe. Dintr-o dată e vară. Soarele strălucește, păsările cântă, frigul și zăpada din timpul iernii sunt de nebănuit. Printre frunze domnește liniștea. Uneori un vânt blând le adună într-un cântec. 

Pe nesimțite timpul se scurge, precum nisipul ce cade într-o clepsidră. Toamna aduce ploile, vântul, răcoarea și mai apoi frigul. Liniștea de peste vară e înlocuită de freamătul generat de vânt. Și frunzele încep să-și schimbe culoarea. Verdele crud e mai întâi înlocuit de un verde palid. Apoi, una câte una, frunzele încep să-și schimbe culoarea: unele îngălbenesc, altele sunt ruginii, altele de un roșu crud. Copacii își schimbă fața și aproape peste noapte, curtea din spatele casei mele e de nerecunoscut. Copacii au aceleași linii, aceleași ramuri pe care le știu. Și totuși e atât de diferit!

A mai rămas puțin timp. La următoarea furtună, gazonul va fi complet acoperit de un covor multicolor de frunze… moarte. Și uite așa copacii din curtea din spatele casei mele vor rămâne goi. Ramurile acoperite altă dată de frunze, nu vor mai avea nimic care să le îmbrace. 

Se apropie iarnă. Soarele nu mai strălucește ca altă dată. Privesc pe fereastră și-mi spun: azi curtea din spatele casei mele e mai tristă ca oricând. Nu pot face nimic, așa că îmi întorc privirea gândindu-mă că în curând prima ninsoare se va lăsa delicat peste oraș. Fulgii de zăpadă, în dansul lor spre pământ, vor redecora curtea din spatele casei mele. Pentru câteva luni copacii vor părea amorțiți, nu doar goi.  Dar apoi, când iarna va pleca în sfârșit, când soare va străluci și încălzi din nou, copacii din spatele casei mele vor reveni la viață. Noi frunze se vor naște, pentru un nou început.

P.S. Nu așteptăm cu toții uneori să iasă soarele și să o luăm de la capăt?

Frânturi de gând

Privesc din ce în ce mai des in juru-mi. Descopăr în fiecare zi câte ceva sau pe cineva. Nu pot să mă mir ce lung e drumul pe care l-au parcurs unii oameni în încercarea lor de a se ascunde de ceilalți. Și mă întreb: dacă alegem să ne trăim viața în spatele unei măști, cu ce ne alegem la sfârșitul vieții? 

Frunzele au căzut. Covorul pufos format s-a descompus încet sub atingerea delicată a ploii. Soarele strălucește. Dar e ceva amenințător în zâmbetul lui. Razele sale delicate nu ne mai protejează de frigul care s-a lăsat peste oraș.

Alergăm în mersul nostru spre nicăieri. Ne grăbim, deși nu avem neaparat o direcție. Pășim pe străzi necunoscute, fără să ne uităm pe o hartă. Și apoi, într-o zi, descoperim că ne-am rătăcim și ne întrebăm cum a fost posibil așa ceva? Uităm prea des să ne privim fața în oglindă sau să ne lăsăm sufletul să se reflecte în noi, în ceilalți, în ceea ce facem. Preferăm prea des neimplicare, implicării. Pare mai simplu, mai ușor. Fără complicații.

TO BE CONTINUED…

Not Without My Daughter

Betty Mahmoody, William Hoffe, Macmillan, 1988

Am devorat aseară ultimele 200 de pagini ale cărții “Not Without My Daughter” (“Numai cu fiica mea“), de Betty Mahmoody și William Hoffer. Citisem cartea cu ani în urmă, în România, dar după ce am văzut filmul (cu Sally Field, Alfred Molina), în urmă cu câteva săptămâni, mi-am dorit să citesc cartea în original.

E o carte simplă, dar o lectură pe cât de ușoară, pe atât de captivantă. Prezintă povestea adevărată a unei mame, Betty Mahmoody -autoarea însăși-, ce-și duce fiica în Iran, pentru a vizita familia soțului ei.  Cartea aceasta e, fără doar și poate, punerea în cuvinte a coșmarului pe care Betty și fiica sa, Mahtob, l-au trăit în Iran. Foarte repede vacanța în iran se transformă în închisoarea Iran. Familia fericită din America se schimbă peste noapte în familia sfâșiată de dramă și conflice. Tatăl iubitor, grijului și atent e înlocuit de un dictator imposibil de recunoscut, fanatic religios, condus din spate de extinsa sa familie iraniană. 

Dragostea, bucuria, răsfățul și liniștea sub semnul cărora evolua viața acestei familii în Statele Unite, sunt înlocuite cu teroare, lacrimi, răutate gratuită, violență verbală și fizică. Nu am putut să nu mă întreb cum reușesc astfel de oameni să se privească în oglindă, să-și întâmpine prietenii sau chiar să facă dragoste cu cea pe care au supus-o unui astfel de tratament. Unde  a dispărut umanitatea lor? Ce s-a întâmplat cu omul acela fascinant de care s-a îndrăgostit Betty și cu care a avut o fiică? Fețe și iar fețe. Măști care uneori le vin personajelor care le poartă atât de bine încât pentru o vreme se confundă cu adevărata lor identitate.

Când în sfârșit descoperă cine e bărbatul de lângă ea, Betty alege să își salveze fiica din această lume dominată de reguli absurde, în care femeia are doar dreptul de a se acoperi și a-și sluji familia.  Încearcă imposibilul: evadarea din marea închisoare numită Iran. Fără documente, fără a cunoaște limba sau a avea o persoană de încredere își croiește drum prim mulțimea de necunoscuți, din dragoste pentru fiica sa, la care se încăpățânează să nu renunțe. Nu-i rămâne decât încercarea nebunească de a fugi din Iran, de a-și pune viața în mâinile unor necunoscuți care o vor trece granița.

Povestea lui Betty Mahmoody e uneori dramatică, alte ori pur și simplu sfâșietoare. Dar mai mult decât orice, cartea ei e despre puterea incredibilă a unei mame, a unei femei hotărâte să nu renunțe, să nu se lase învinsă de bărbatul în care (s-)a (în)crezut. E un exemplu de curaj, forță, credință și speranță. A refuzat să se lase învinsă și astfel a câștigat lupta împotriva soțului opresiv și a familiei acestui, dar mai mult decât orice a câștigat în lupta împotriva unui întreg sistem, a birocrației și nedreptății.

Boston Symphony Orchestra

Plutesc pe ritmurile muzicii, mă las purtată de gânduri, vise sau frânturi de realitate. E atâta frumusețe încât simt că trebuie să închid ochii și să răpesc frumusețea în mine. Dar nu am nicio putere. Muzica învinge, mă răpește în lume ea magică. Nu mă împotrivesc. O urmez pur și simplu. Cu ochii închiși mă las purtată în voia ei.

Simt cum un zâmbet prinde contur pe buzele mele. Accept vraja și mă simt furată de moment. Parcă aș vrea să pot opri timpul. Îmi spun: “E atâta frumusețe în viața mea!” Părăsesc cotidianul pentru a intra într-o lume a sunetului, a armoniei, a păcii. Mă rup de realitate și de prezent. Călătoresc în timp, înapoi în trecut. Nimic din agitația de afară nu mă mai atinge. Vocea viorilor e tot ce mai pot auzi. Ritmurile lui Strauss îmi inundă nu doar sufletul, ci parcă fiecare celulă. 

Nu pot să nu mă gândesc la persoana care a compus o astfel de muzică. Câtă intensitate în simțire, ce “simț imens” și ce putere de exprimare. În această lume plină de farmec și frumusețe, mă simt tot mai mult ca un punct. Mă bucur însă că exist pentru a o admira, observa și a mă lăsa sedusă de ea, muzica. Pe ritmurile muzicii simt cum prind aripi. Zbor!

The Communist Dracula Pageant

Teatrul Zero Arrow este situat la intersecția dintre Massachusetts Avenue & Arrow Street, la câteva minute distanță de Harvard Square. Este scena secundară a American Repertory Theatre, având aproximativ 300 de locuri, așezate diferit, în funcție de exigențele piesei. 

“The Communist Dracula Pageant” e o piesă despre România. Flatant la prima vedere! Pe neașteptate, o țărișoară din sud-estul Europei, sub lumina reflectoarelor din Cambridge- unul dintre cele mai renumite centre universitare din lume! Piesa aduce în prim-plan un personaj mitic, Dracula, bine cunoscut de americani mai degrabă din filmul omonim, decât din cărțile de istorie și un personaj istoric, Nicolae Ceaușescu, secondat de soția lui, Elena.

Ficțiunea și realitatea se împletesc; adevărul istoric se pierde printre aparițiile mai mult sau mai puțin comice ale lui Dracula, la rândul lui o (re)întrupare a unui personaj istoric, Vlad Țepeș. “The Communist Dracula Pageant” își propune să aducă în fața publicul anii de dinaintea Revoluției din 1989, Revoluția și mai ales procesul soților Ceaușescu. 

Pe un fundalul sonor balcanic, condimentat cu muzică românească, actorii încearcă o abordare lejeră și comică a evenimentelor din 1989. Spre deosebire de majoritatea publicului, am râs puțin și nu neaparat atunci când se presupunea. Poate tocmai pentru că cei mai mulți dintre spectatori nu au o imagine detaliată a României, precum am eu care m-am născut în România comunistă, am trăit Revoluția română și mai ales am văzut continuare acelei povești pline de speranță, iluzii și vise, prea repede și prea dureros spulberate pentru românii de rând.

 Unele simboluri, precum cel al ursului, mi s-au părut pur și simplu aruncate în piesă. Fără o legătură clară cu ideea regizorală abordată, au stârnit râsul, neatingându-și astfel scopul. De asemenea pentru o clipă mi-am dorit, ca printr-un miracol sau pur și simplu printr-o coincidență fericită, să fi avut o contribuție la această piesă. Să adaug piesei “lectura mea” și totodată să “eliberez” piesa de câteva scene parcă prea fade pentru a fi parte dintr-o viziune regizorală altfel extrem de interesantă.

Ce ai face dacă…?

Capricornk mi-a trimis o leapsă care a circulat ceva vreme prin blogosferă, dar pe care nimeni nu s-a gândit să mi-o trimită și mie până acum. Leapsa a pornit, dacă nu mă înșel, de la Dragos și spune așa: “Să presupunem că mai ai trei luni de trăit. Și timp să mai citești/recitești doar trei cărti. Care ar fi acelea?”

Habar nu am cum aș reacționa dacă aș afla că mai am trei luni de trăit. Încerc să mă pun în acea situație, dar, oricât aș încerca, nu am cum să obțin răspunsul autentic. Asta voi afla, la fel ca fiecare dintre noi, dacă voi ajunge vreodată acolo. Ciudat sentiment însă! Cu câtiva ani în urmă am avut o întâlnire cu un sentiment similar. În fața morții, o mie de gânduri mi s-au perindat prin minte. Nicio carte însă. Mi-au apărut în față oameni dragi cărora le-am spus sau nu “Te iubesc!”, oameni lângă care mi-am dorit să fiu din nou, măcar pentru o clipă, măcar pentru un ultim sărut sau o ultimă îmbrățișare.

Și mă gândesc că dacă într-o zi voi afla că mai am doar trei luni de trăit, îmi voi dori să fiu aproape de cei dragi, îmi voi dori să văd locuri pe care mi-am dorit întotdeauna să le văd, dar nu am avut niciodată ocazia, poate să scriu. Iar dacă nu voi putea sta departe de cărți aș reciti:

• Cântarea cântărilor, căci povestea de dragoste descrisă acolo e mai puternică decât orice, poate chiar mai puternică decât moartea.
• Micul Prinț, deoarece sunt convinsă că în acel moment din viața mea îmi va spune altceva decât atunci când am citit cartea pentru prima, a doua sau a treia oară. În plus inocența Micului Prinț îmi va lumina inima și-mi va aduce strălucire în ochi, în ciuda durerii despărțirii de cei dragi.
• Noaptea de sânziene a celui care mi-a influențat adolescența, și, mai mult decât atât, mi-a schimbat drumul în viață:  Mircea Eliade. Aș reciti probabil și finalul din La tigănci, doar pentru că, exceptând liniștea deplină și împăcarea din Mai am un singur dor, nu-mi vine în minte o imagine mai frumoasă a morții. (Am vrut să aleg Dostoievski, dar cărțile sale mi-ar răpi mult prea mult din prețiosul timp pe care aș prefera să-l dedic celor dragi, plimbărilor prin parc, ieșirilor la munte, teatrului, baletului, fotografiei, călătoriei în Africa!)

Până atunci însă mi-am propus să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Să mă bucur de experiențele pe care le trăiesc și să încerc să obțin maximum din fiecare situație.

Cinderella/ Cenușăreasa

Am petrecut încă o seară de vis la Wang Theatre, în districtul teatral al Bostonului. Baletul din seara aceasta, “Cenușăreasa” mi-a reamintit câtă nevoie avem de frumusețe, de artă, de vis și mai ales de poveste.

Într-un cadru de vis, printre rochii de gală și bijuterii fine, m-am lăsat furată de muzica lui Sergei Prokofiev și de dansul magic al balerinilor. Timpul s-a oprit parcă din curgerea lui și pentru două ore am intrat în lumea fascinantă din poveste. 

Ea, Cenușăreasa, Larissa Ponomarenko (pe care am avut plăcerea să o cunosc personal anul trecut, la întâlnirea ce a precedat baletul “Romeo și Julieta”) a încântat prin grația, naturalețea, puterea sugestiei, eleganța dansului ei. Am trăit alături de ea fiecare moment al poveștii. I-am simțit tristețea de a purta zdrențe și de a rămâne acasă în seara balului,  revelația frumuseții, bucuria de a merge la bal și dansa ca și cum întreaga lume ar fi a ei. Am privit-o descoperind dragostea, atunci când nu urmărea nimic, atunci când o căuta mai puțin.  

Spre deosebire de Cenușăreasa din poveste, eroina interpretată de Larissa Ponomarenko e un personaj activ, puternic, ce are curajul de a le înfrunta pe surorile sale vitrege, sau măcar cocoța pe vreun dulap din bucătăria al cărui stăpân este și privi cum se fac de râs.

El, Prințul cuceritor, Roman Rykine, a ales-o ca parteneră, întâi de dans și mai apoi de viață, pe cea care dansa cu inima. A urmărit-o și a plăcut-o. Împreună au strălucit într-un dans neștiut până atunci, împletit de bătăile inimilor lor.   Însă curând, mult prea curând alte bătăi și-au făcut simțite prezența: orologiul o aduce pe Cenușăreasa la o realitate pe care o refuză, de care ar vrea să se poată debarasa. Lasă în urmă un Prinț cuceritor cucerit de farmecul ei și un pantof croit exact după piciorul ei.

Căutarea. Plecarea ei îl determină pe Prinț să întoarcă lumea cu susu-n-jos în speranța că o va găsi. O caută în lumea toată, nebănuind cât de aproape trebuia să privească. Mereu aceeași poveste!

Scena finală, nunta, m-a impresionat prin puterea de a transmite sentimentele puternice ce îi leagă pe cei doi îndrăgostiți. Uniți de o dragoste pură, sinceră, lipsită de false intenții și jocuri, cei doi nu pot fi atinși nici de încercările surorilor vitrege ale Cenușăresei, nici de răceala mamei ei vitrege. Există unul pentru celălalt, sunt reuniți odată pentru totdeauna. După o lungă căutare, și odată nunta trecută, el se adăpoște în poala ei. În sfârșit se poate odihni. Inima îi este întreagă.

Coreografia realizată de James Kudelka aduce ceva nou: Cenușăreasa ca personaj activ, puternic, iar mama vitregă, mai degrabă, ca personaj pasiv, răutatea ei fiind preluată de fiicele sale. Dar mai mult decât orice baletul din seara aceasta a fost o pledoarie pentru basm, pentru iubire, pentru poveștile de dragoste pe care trebuie să le primim, să le acceptăm, cu farmecul și firecul lor, în viața noastră.

De la capătul nopții

Cerul de octombrie pare mai trist ca niciodată. E frig și parcă nu s-a întunecat numai afară, parcă e întuneric și în inimile oamenilor. Încerc să exilez aceste sentimente, să le fac să cadă din inima mea odată cu frunzele ruginii ce se desprind din copaci. Nu funcționează însă așa.

Trec pe lângă strada Poveste, dar de data aceasta nu mă mai inspiră. Merg mai departe și fără să vreau, fără să fi urmărit mă las atinsă de fețele oamenilor din jur. Unii se îndreaptă grăbiți spre casă, alții oscilează între două puncte știute, sau nu, doar de ei. Un sentiment puternic de neliniște și de tristețe mă cuprinde. E o goană spre nicăieri. În drumul spre glorie, bani, realizare personală se pierde mereu ceva. Ce se pierde și ce se câștigă?

În fiecare zi cineva îmi vorbește de relația lipsită de iubire în care se află/ complace sau din care vrea  să evadeze. Îmi trec prin fața ochilor atâtea cupluri pe care le crezusem, cândva, în marea mea naivitate, fericite. Nu pot să zâmbesc. Și mă întreb cât de mult trebuie să pierdem ca să realizăm că suntem goi, singuri sau pierduți într-o lume căreia nu-i pasă de noi?

P.S. Și-mi spun: poate că acesta nu e căpătul nopții, poate că e doar începutul!

El și ea în Harvard Square

Astăzi în fața stației de tren din Harvard Square: el și ea sărutându-se pătimaș. Lângă el se află o geantă mare de voiaj. Ea are pe umăr o geantă Longchamp de dimensiuni medii, aproape goală. El poartă ochelari și e cu puțin mai înalt decât ea. Ea e subțirică și nu poartă machiaj. Amândoi sunt foarte tineri și poartă șlapi, deși de mult nu mai murim de cald aici.

Încerc să ghicesc care dintre ei pleacă. Primesc răspunsul în scurt timp. Cu ochii în lacrimi, ea părăsește intrarea stației de tren. Nu se uită în urmă, dar mișcarile-i trădează povara pașilor ce o îndepărtează din ce în ce mai mult de el. Cobor în stație, aștept trenul și ascult muzică. În stânga mea, la cam un metru distanță îl zăresc pe el. Mă observă și el, dar evit contactul vizual direct. Nu pot să nu mă întreb ce simte. Îi analizez subtil mimica, încerc să-i văd ochii. Fața îi e sobră, colțul buzelor, ce -cu câteva minute în urmă- dezmierdau buzele iubite, trădează regretul despărțirii. Necunoscutul de lângă mine îmi devine, fără să vreau, drag.  Suferința lui e dulce. Așa atins de fiorul iubirii pare mai interesant decât toți oamenii de pe peron.

Trenul întră în stație aducându-mă înapoi în cotidian. Îmi găsesc un loc aproape de ușă, mă uit în jur și în fața mea e el, același el. Profit de ocazie și-l privesc din nou. Aceeași expresie a feței, îmi trezește aceleași sentimente. Aș fi vrut ca ea, cea care a plecat cu pași greoi și triști să-l poată vedea. Ar fi însemnat mai mult decât o mie de cuvinte, fie ele și cuvinte de dragoste. Zâmbesc și mă gândesc ce frumos e să știi că undeva, cineva are sentimente similare… pentru tine!

Oare ce o citi baiatul din tabloul de mai jos?

Am primit o leapsă foarte interesantă de la capricornk: “Oare ce o citi băiatul din tabloul de mai jos?” M-am gândit să o dau mai departe la PIKCHIU. Prea e ea talentată și prea mi-e dor de scrisul ei!  

 

Aflat la vârsta primei iubiri, tânărul se pierde în lectura unui poem de dragoste. Gândul nu-i stăruiește însă prea mult asupra cuvintelor, îl poartă departe spre inima despre care nu știe dacă bate sau nu la unison cu el.

Rezemat de perete, protejat parcă insuficient de draperia în apropierea căreia se află, tânărul din fotografie se citește pe sine. Poezia prinde viață și-l acaparează rapid. În text evadează din convenționalismul din jur, deși mâinile-i încordate îl trădează. Involuntar, păstrează cu sine rigoarea la care a fost constrâns, sau la care s-a supus tacit, necunoscând altceva. 

Și dintr-o dată mă întreb: de ce nu citește în grădină, la umbra unui nuc mare, așezat pe iarbă, sedus de farmecul naturii? E în așteptare? Îi privesc insistent chipul. Parcă zăresc un zâmbet timid. Îmi spun, îmi doresc așa de mult să o aștepte pe ea încât cu ochii minții îi pot citi un zâmbet cald, dar discret. Când va auzi trăsura ce o aduce pe ea, va arunca cartea și-i va ieși în întâmpinare. Nu visează. Așa că am început să visez eu pentru el.